Dragă noiembrie… (3)

Imagine

Când gândurile fac accident

 

 Fusese ultimul rând pe care-l citisem înainte de a-mi ridica privirea şi a mi-o arunca pe fereastră. Iarna, cumplita iarnă, îţi făcea nestingherită apariţia. Mi-aş fi dorint să trăiesc la nesfărşit noiembrie. Evelina, pisica mea neagră, se urcă pe picioarele mele şi începu să toarcă. Uneori, îmi doream să o along, dar ştiam că nu puteam fără ea. La fel ca mine, şi ea căzu în transă, privind primii fulgi aşternându-se pe pământul rece.

–       E cumplit să te îndrăgostești de tristețe. Să îi duci dorul când ești fericit, să o detești când e cu tine. Să îți dorești să plece, dar totuși să vrei să rămână. Să duci pe picioare o astfel de boală e cu adevărat teribil. Să simți că ai putea muri de la atâta tristețe, să îți petreci tinerețea gândindu-te la moarte e un lucru nebunesc. Pentru ceilalți. Pentru tine e la fel de banal precum tunsul gazonului sau întinsul rufelor. Nu te mai îngrozești când te surprinzi gândind cum ar fi să îți zbori creierii, pentru că știi că te răzgândești de fiecare dată. E prea târziu să te apuci acum să le crești aripi. Și chiar dacă ai avea timp, ți-ar da o prea mare bătaie de cap. Astfel de oameni sunt înconjurați întotdeauna de o pisică neagră. La început au alungat-o din cauza superstițiilor, dar mai spărseseră câteva oglinzi în trecut și nu li se întâmplase mare lucru. Astfel s-au hotărât să o păstreze. O hrănesc în fiecare dimineață înainte de răsăritul soarelui cu câteva gânduri negre și îi dau să bea o gură de speranță. Se pare că asta nu îi e pe plac, pentru că se strâmbă de fiecare dată. Dar oamenii nu concep să se spele pe mâini cu speranța rămasă, așa că își continuă liniștiți ritualul. Eram și eu până nu demult una dintre ei. Dar mi-am alungat pisica și am băut eu speranța. Nu mă mai gândesc atât de des la tristețe, dar când o fac mi-o amintesc cu drag. S-a mai stins din dor. Mai răbufnesc din când în când, dar cine nu o face? Oboseala poate aduce uneori o revelație. Când am obosit să caut explicații, mi-am dat seama că uneori e inutil să încerci să le găsești. Oamenii ar trebui să învețe să pună mai mare preț pe tăcere, pe lucrurile care nu se spun. Nu-ţi mai fă gânduri negre, copilă! spuse Lia lăsându-I bărbia pe braţele sprijinite de fotoliul pe care stăteam eu. Te gândeşti la el, aşa-i? rosti râzând, în timp ce mă sărută părinteşte pe frunte.

–       M-a durut această lovitură, de ce-aş minţi? De fapt, m-au durut toate acele lovituri primite în decurs de trei ani…

–       Însă, această lovitură are un grad mai ridicat de durere! şopti ea aşezându-se lângă fotoliu. Dragă Eva, eşti aşa prostuţă!

–       Defineşte-mi cuvântul “prostuţ”, Lia! îi poruncesc iritată.

–       Tu! răspunse ea râzând.

–       Bărbatul trebuie să ştie, în primul rând, să-şi păstreze femeia!

–       Of, Eva! De ce dai vina pe Ştefan, când ştii prea bine că e doar vina ta?

–       Eşti sora mea sau a lui? o întrebasem enervată.

–       A ta. Crede-mă, Eva, că ştiu ce îţi spun. Am o fărâmă de experienţă de la viaţă pe când tu nu o ai. Să fim serioase: de când a plecat, nu ai mai ieşit din casă decât la biserică, rareori.

–       Corecţie: de când AM plecat! accentuasem eu verbul.

–       em datori într-un final. Eva, tu eşti foarte datoare faţă de inima ta! I-ai luat banii, i-ai luat toată averea lui şi tot ce era bun în el. Când ai plecat, l-ai pustiit. Ai luat tot ce era frumos şi curat în el! El ţi-a dat tot; totul lui erai însă tu. L-ai secătuit de tot. I-ai luat tot, iar acum stai în casă asta şi pinzi rădăcini, când ai putea să mergi după el. Te stingi în faţa mea, iar eu nu am nicio putere asupra ta! Şi dacă-mi vei spune că nu l-ai iubit, nu te cred! Ţi-ai creat o viaţă în minciună şi nu mai vrei să revii la adevăr! Te mulţumeşte minciuna?

–       Ştii de ce oamenii eșuează în dragoste? Pentru că se îndrăgostesc de o idee. Intimitatea dărâmă ideea și scoate la iveală întunericul. Și ei se tem de întunericul celuilalt. Se tem că îi va ajunge, că îi va înghiți și că îi va distruge cu totul. Așa că aleg să plece de îndată ce se arată prima noapte. Nu poate nimeni să îi condamne pentru că s-au îndrăgostit de un ideal, așa cum nu poate nimeni să le ia apărarea că au făcut-o fără știință. Ignoranța nu te scutește de suferință, doar pentru că a numit-o cineva binecuvântare. Ignoranța se deghizează în scurtătură, dar nu face altceva decât să te abată din drum ca să te rătăcești. Iar asta nu e iubire. Dacă era, nu ai fi plecat, ci ai fi dat mâna celuilalt și ați fi împărțit același întuneric, spunându-vă că acasă nu poate fi prea departe. Dacă era iubire ați fi acceptat că este în regulă să nu aveți toate răspunsurile, pentru că tăcerea este limba pe care o vorbesc sufletele. Dacă era iubire v-ați fi înstrăinat de voi înșivă, pentru a-l cunoaște pe celălalt, pentru că doar ieșind din noi, îl putem iubi pe altul. Dacă era iubire, ți-ar fi dat întâi bătăi de cap, iar apoi bătăi de inimă. Acum toți vor vrea să știe dacă se merită. Dar ce să știu eu? Eu nu m-am priceput niciodată la asta. Iubirea e pentru oameni care mai au și picioare pe lângă tăcere și întuneric. Dacă aș ieși din mine, mi-e teamă că nu aș avea la ce mă mai întoarce.

–       De fiecare dată când intram într-o încăpere plină de oameni pe care nu îi cunoșteam, trăiam sentimentul că mă aflu într-un muzeu. Sculpturi care prindeau viață și care îmi trezeau fel și fel de întrebări. Mă uitam la fiecare în parte și mă gândeam de unde au venit, de cine le e dor sau ce regretă cel mai tare. Acum, realizez că tu eşti un muzeu mult mai amplu. Si, Doamne, de ce trebuie să fii atât de încăpăţânată? Te satisface propria suferinţă? Mă doare pe mine durerea ta!

–       E ușor să înșeli. Infidelitatea nu e un motiv de laudă. La început, nu te costă nimic să iei din încrederea pe care cineva și-a pus-o în tine. Scapi neprins, mai iei puțin și-ncă puțin, până când nu mai ai din ce lua… Straniu, mâinile ar trebui să îți fie pline, având în vedere cât ai luat, însă, atunci când le deschizi, în ele nu se află nimic.

–       E imposibil să port o diuscuţie cu tine, Eva! spuse într-un final Lia.

–       Pentru numele lui Dumnezeu, mă laşi să termin scrisoarea asta, femeie?

–       Eşti aşa o ipocrită, Eva! ţipă Lia, trântind uşa în timp ce părăsi camera. În sfârşit, linişte.

–       Cum mă poate enerva fiinţa asta! îmi spuneam în sine, fericită că mă puteam bucura de linişte, dar tristă că aveam să-I scriu lui.

 

 

„ 28 noiembrie 2005

Sibiu

 

Încă o zi în care mă trezesc cu speranţa arzând în suflet că ziua de azi va fi diferită de cea de ieri, speranţa că azi te voi vedea intrând pe poartă cu paşi grăbiţi, parcurgând în grabă curtea, deschizând uşa rapid şi îmbrăţisându-mă cu ardoare. Au trecut trei ani de când sper, în zadar… de când aştept, în van, să te întorci la mine.

Ştiu! Nu merit iertarea ta şi, după atâta timp, am înţeles că, a nu recunoaşte că ai greşit este cea mai matre greşeală. Căci da, ţi-am greşit!

Pentru a-mi atinge scopul, am călcat peste oameni şi peste vise fără să-mi pese pe cine sau ce am dărâmat. M-am simţit îndreptăţită să-ţi controlez viaţa şi să-ţi răpesc fiecare clipă de linişte, ca în schimb, să-ţi ofer ore de război cu ceilalţi, cu tine însuţi.. pentru mine. Nu mi-a păsat pe cine afectează şi cât afectează. Tot ce am dorit a fost să văd că ceea ce mi-am propus s-a îndeplinit. Nu am privit nici în stânga, nici în dreapta, ci în nebunia mea prostească; m-am avântat spre acel lucru care am crezut că îmi aduce fericirea. Şi mi-a adus! Lângă tine, am fost cea mai fericită femeie! Am minţit, am trişat, am trădat încrederea ta şi am dezamăgit. Mi-am împăcat conştiinţa gândindu-mă că mp voi revanşa cumva în viitor. Ce prostie! Cum aş putea să mă revanşez pentru asemenea fapte?! Nu am ţinut cont de nimic.Am uitat tot ce am fost învăţată, am lepădat credinţa şi i-am dat un şut moralităţii. Am alungat tot ceea ce era curat şi pur cât mai departe ca eu să-mi pot atinge obiectivele. Mia- tot spus că asta e pe scurtă durată, că le voi îmbrăţişa din nou când voi ajunge unde vreau. Şi, totuşi, iată că după prima greşeală făcută, cea de-a doua a fost mult mai uşoară, mai naturală. La a treia, aveam deja experienţă.

Şi, iată-mă acum, pătată pe mâini cu sângele visurilor şi sentimentelor tale ucise, zâmbind bizar şi gândind că aşa a fost să fie.

Abstract! Mă simt… eu şi gunoiul din mine, simţim totuşi o urmă de victimizare. Mă simt o victimă a ta şi dacă eu aş fi curată, ţi-aş repoşa atâtea..

Asta e una din serile mele triste, una din serile când durerea din mine iese la iveala şi nu mă lasă în pace, de parcă ar vrea ceva de la mine. E una din serile în care tu trebuia să fii aici să mă asculţi şi să mă linişteşti pentru că la asta te pricepeai cel mai bine.
Sinceră să fiu, nici eu nu ştiu la ce mă mai intreb ”De ce mi se întâmplă toate astea?”, ştiind că eu sunt sngura vinovată pentru ceea ce mi se întâmpla, pentru ceea ce ţi se întâmplă, pentru ceea ce ni se întâmplă. Eu mi-am facut speranţe cretine şi, mai prostesc de atât a fost să şi cred în ele… Ce-i drept, ştiam să mint frumos şi nu te acuz dacă stau şi mă gândesc bine, căci  tu mi-ai cerut asta de nenumărate ori, dar sincer, nu credeam că o voi pune şi în practică.
Dormim același somn, dar între noi curge noaptea. În tot acest timp, în spatele pleoapelor, stãm amândoi pe marginea unei stânci și privim când în gol, când unul la altul. Ești chiar lângã mine, dar cumva nu te pot ajunge. Oare n-avem suficiente suflete sã construim o punte? Tu nu îți urãști mâinile cã nu mã poți cuprinde? De ce avem nevoie de toatã pielea asta ca sã ne putem iubi? Oasele ni s-au îmbolnãvit de dor și acum ne stau în cale. Tu nu vezi? Propriile corpuri s-au întors împotriva noastrã. Iubirea e un râu care curge, iar noi suntem doi sãrmani care nu știu sã înoate. Știm cã ne va înghiți și nu avem dreptul sã îi reproșãm asta, pentru cã doar așa vom putea fi în sfârșit împreunã. Dar totuşi, râurile când se odihnesc?

Un gând nu îmi dã pace. Încerc sã îl ignor, dar setransformã într-un cutremur care mã face victima unei incoerențe interioare. Îți vine sã crezi cã un simplu gând dispune de o asemenea putere devastatoare? Și când te gândești cã uneori ne reducem la a fi simple câmpuri de luptã pentru armatele de gânduri, e imposibil sã nu te cutremuri. Devii un vulcan gata sã mistuie totul în cale. De asta ne naștem toți sub semnul fricii. Asta ar trebui sã fie zodia tuturor. Dar frica mea e infinit mai mare cu cât mã gândesc cã nu sunt demnã de propria mea existențã. Numai dacã vulcanul acela ar erupe, existența mea s-ar mistui în absolutul zero. Nu-mi pot privi sufletul în ochi, știind cã am luat numele iubirii în deșert și am nesocotit-o. Cumva, amândoi am fãcut-o. Dacã am înceta sã existãm, ar dispãrea odatã cu noi și pãcatul, cãci nu ne-a fost altceva decât umbrã. Dar oamenii au spus cã marile iubiri sunt rare și eu n-am vrut sã trãiesc toatã viața mea cu gândul ãsta. Și chiar dacã aș fi vrut, n-aș fi putut. Pentru toți cei care cautã adevãrul în afarã, nu îl vor gãsi acolo niciodatã. Adevãrul meu, al tãu, al tuturor se aflã în adâncul ființei noastre. Dar adâncurile noastre aduc a grote și a gãuri negre. Întunericul e dens și doar o mare iubire îl poate pãtrunde. Uneori nici aceea nu e suficientã. Unele adâncuri sunt atât de pustii și reci, încât pânã și lumina moare de singurãtate… Îmi pierd concentrarea, mintea îmi zboarã departe. Încerc sã mã ancorez în prezent și mã agãț de golurile care se nasc între bãtãile tale de inimã. Îl aud pe Nechita. Mã culcasem lângã glasul tãu și te iubeam. Mã rãtãcesc din nou printre gânduri. Sunt prinsã de curenți și sunt aruncatã pe un mal îndepãrtat. Te vãd pe tine. Ții în mânã valiza și sticla Bordeaux din ’56. Oamenii se agațã întotdeauna de speranțã. Ce lucru prostesc e ãsta. La ce bun sã te agãți de ceva pe care mâinile nu îl pot cuprinde? Nu spun cã noi am fi un exemplu de urmat. Noi ne-am agãțat de o sticlã. Pe jumãtate goalã, oricum ne-a mai rãmas doar apã. Dar mintea noastrã nu deosebește adevãrul de utopic. Pentru noi sticla e mai mult decât o sticlã. E promisiunea unei vieți mai bune. De acum încolo, sticla asta amãrâtã va fi Dumnezeul nostru. I-am închinat sufletele și a devenit adãpost îndoielilor noastre. Acum avem la ce ne întoarce. Oare am greșit când am fãcut chip cioplit iubirii noastre? Cã nu i-am permis doar sã fie și i-am oferit materialitate? La ce ne întoarcem de fapt? Am uitat… De ce nu ne-am luat dragostea cu noi? Unde am lãsat-o? De ce am ieșit din noi, de ce ne-am pãrãsit casa? Întrebãrile ãstea mã tulburã, îmi tulburã somnul. Îmi duc mâna la cap, nu știu nici eu ce vreau sã fac, sã îmi mângâi mintea sau sã îi dau peste mânã? Mã cuprinde panica, devin claustrofobicã. Ce cãutam noi în trenul ãsta, unde ne ducem? De ce mã îmbrãțișezi? Spune-mi cã totul va fi bine! Strânge-mã tare! Mi-e fricã… Ne-am împotrivit ființei noastre, crezi cã ne va mai primi acasã? Eu voi crede asta pentru tot restul drumului. Nu mai e mult. Aproape am ajuns. Vãd lumina. E atât de puternicã… Adu-mi valiza! Și ia și sticla cu tine! Am muncit toata viața pentru ea, n-o pot lãsa în urmã. Și, nu uita de picioare! Și-așa nu le-am purtat o viațã întreagã. Ceea ce s-a întâmplat nu poate să fie cumva anulat ca o socoteală greşită?

Oare îţi aminteşti de mine, Ştefan? Şi dacă îţi aminteşti, mă vei putea ierta vreodată?

 

A ta pentru eternitate,

Eva!”

–       Eva, ai primit o scrisoare!

–       De câte ori trebuie să-ţi spun că trebuie să baţi la uşă când vrei să…

–       E de la Ştefan, Eva! mă întrerupse Lia, zăpăcindu-mă întru totul.

Mă ridicasem tremurând şi înşfacasem plicul din mâna Liei. Îl desfaceam parcă visând.

 

 

 

Simplu, scurt, dar profund. Reuşise să scrie întocmai ce simţise. Netipic lui. Mă lovise crunt acest bilet aparent simplu, mă lovise frontal, mă lovise în inimă.

–       Eşti bine, Eva? întrebase Lia parcă vorbindu-mi de la zeci de kilometri distanţă.

–       Întotdeauna sunt bine! îi răspunsesem sec, încercând să o ignor.

–       Ai nevoie de mine! De ce vrei să faci totul singură când vezi că nu se poate?

–       N-am nevoie de ajutor! îi răspunsesem absentă, privind încontinuu biletul de la Ştefan.

–       Cui să îi ceri ajutor? Eşti a nimănui, nici pe el nu-l chemi să vadă ce a lăsat în urma lui..

–       Eşti un nimeni, dragă Lia?

–       Să ştii că nu mă oftică deloc indiferenţa ta; ba chiar, ai ajuns să-mi provoci milă, fată dragă.

–       Nu mai încerca să-mi explici, astăzi, nici dacă ţipi nu te mai aud. Astăzi îmi închid ochii, îmi acopăr urechile, îmi închid sufletul şi nu mai exist. Dacă ar şti cât de dor îmi este de el, dacă ar şti că adorm şi mă trezesc mereu cu el în gând, dacă ar şti cât îl iubesc. Dacă ar şti toate astea.. ce-ar fi? Nu s-ar schimba nimic, Lia, nimic!! Lacrimile îmi cădeau involuntar pe obraji, rănindu-mi puţinii pistrui de pe nas. Lia se aşezase lângă mine, mă cuprinse cu braţele ei subţiri şi călduroase şi începu şă-mi mângăie parul lung şi roşcat, privindu-mă înduioşător în ochi:

–       Eva mea,  nu ai idee câţi oameni te pot iubi în viaţă. Dragostea pentru tine există şi în inimi care bat departe de tine, dar şi în cele care îţi sunt aproape şi care niciodată nu îţi vorbesc despre ceea ce simt cu adevărat pentru tine, poate de teamă sau poate din cauza ruşinii. Şi de cele mai multe ori, te simţi singură şi neiubită, când de fapt, există oameni care tresar doar când îţi pronunţă numele. Fetiţo, de-ai şti câtă lume te iubeşte şi câtă lume a suferit când tu l-ai ales pe Ştefan.. Băiatul ăsta ar fi oprit timpul doar pentru voi doi. Eva mică şi frumoasă, te-ai transformat într-o fantomă. El are dreptate: trupul tau este aici, dar sufletul tău e mereu la el!  Îmi mângâie gingaş obrajii săraţi de lacrimile fierbinţi şi-mi zâmbea drăgăstos. Nu înceta să visezi, să crezi în tine şi să fii un om optimist. În fiecare zi, îi convingi pe cei din jurul tău să fie conştienţi de calităţile lor, în timp ce tu îţi abandonezi visele în uitare. Nu aştepta un moment special ca să începi să îţi îndeplineşti dorinţe. Începi acum! Scutură de praful ăsta melancolic şi fugi la el! Copila mea, lasă-mă să te ajut!

Câteva lacrimi se prelingeau pe obrazul de porţelan al Liei, oprindu-se la colţurile buzelor ei cărnoase şi roşii ca focul. Rareori îşi arăta Lia sentimentele. Ultima dată când întâlnisem acest fenomen paranormal pentru ea, fusese la înmormântarea părinţilor noştri, iar asta se întâmpla acum 8 ani; pe atunci, aveam doar 11 ani, dar imaginea Liei plângând mi-a rămas întipărită adânc în minte. De atunci, nu am văzut-o decât zâmbind. Era o persoană care ştia să se prefacă foarte bine, de fapt, nu ştiu să fi fost o clipă în care Lia să-şi fi arătat adevăratele sentimente, dar acum ceva era diferit. Lia plângea! Lacrimile păreau că valsează pe obrajii ei albi, lipsiţi de viaţă ai spune, dar atât de catifelaţi şi frumoşi. Avea părul negru ca tăciunele; lung, atât de lung încât îi acoperea coapsele. Era atât de drept c-ai fi spus că e ţinut de vrăjitori. Îi plăcea să-l lase liber şi nu-l pieptăna decât seara şi dimineaţa ca să nu-şi piardă din strălucire. La urma urmei, nici nu necesita multă îngrijire. Dacă nu o cunoşteai, ai fi crezut că stă o zi întreagă să-l aşeze, dar părea că se aşează singur. Folosea un ruj roşu aprins care îi scotea ochii de un negru ameţitor în evidenţă. Avea buze cărnoase ce atrăgeau privirile oricui, iar genele, Doamne, ce gene lungi avea. Purta o rochie albă până deasupra genunchiului, dar pielea ei părea mai albă decât însuşi albul. Avea picioare subţiri şi lungi. Orice bărbat s-ar fi îndrăgostit de ea, dar Lia nu permitea nimănui să facă asta. Ea se hrănea cu poveştile altora şi prefera să scrie despre o iubire perfectă. Iubise cândva şi poate încă mai iubea aceeaşi persoană. Era tânără şi avea o viaţă înainte, dar ea alesese să şi-o petreacă într-o casă mică la periferia Sibiului. Era înconjurată de pădure, iar singurătatea îi oferea putere. Nu îi era frică de nimic. Aş fi crezut că măcar în singurătate era ea, dar Lia avea mai multe măşti decât avusese Ştefan, iar măştile ei nu reuşisem niciodată să le identific. Tot ce ştiam despre ea era faptul că se îndrăgostise pe un peron, Peronul 7. Avea 17 ani atunci, iar idila ei durase 10 ani. Nu a ştiut nimeni şi nici nu cred că va şti cineva ce s-a întâmplat cu iubitul Liei. Ea a preferat să spună doar “E mort!”. Niciodată nu a spus mai multe despre el şi a ştiut să-şi ascundă orice urmă de suferinţă refugiindu-se departe de toţi cei ce o cunoşteau şi îmbrăţăşând necunoscutul. O cunoştea tot Sibiul datorită frumuseţii ei neînchipuite, datorită cărţilor şi picturilor pe care le dăruia. Nu făcea nimic pentru bani. Ei i se oferea totul.

Imaginea Liei plângând o învăluia într-o aură ciudată. Era ceva neobişnuit şi când realiză ce se întâmpla cu ea, îşi şterse în grabă lacrimile şi ieşi fără să spună nimic. Nu m-a deranjat această plecare subită, căci astăzi văzusem o altă Lia. Mă simţeam mândră de mine. Ştiam că după acest episode avea să se ascundă de mine, iar eu puteam, în sfârşit, să-mi văd de durerile mele.

–       Te-aştept la o cafea la mine în gând, Ştefan ! spuneam privind pe fereastră absent şi oftând. Dacă aş putea să te creez din cuvinte, aş începe să scriu despre tine acum. Dacă aş putea să îţi dau viaţă doar citind, nu m-aş opri să te caut în cărţi. Dacă aş putea să te ating prin imagini, te-aş privi până când mâna ta s-ar uni cu a mea. Dacă aş putea să ştiu că exişti, ţi-aş scrie, ţi-aş citi, te-aş privi, până când paşii tăi la mine ar veni!

–       Ai grijă ale cărui sfaturi le urmezi, dar fii răbdătoare cu cei care ţi le dau. Sfatul, e o formă de nostalgie, răspândirea lui e o cale de a lua trecutul din coşul de gunoi, curăţindu-l, acoperindu-i cu vopsea părţile urâte şi refolosindu-l pentru mai mult decât merită. Soluţia se află mereu în faţa ta, dar frica te orbeşte. Sunt oameni care încearcă să negocieze cu sufletele curate, ameţindu-le în promisiuni şi vise frumoase. Sunt cei care fură din idei, din valori şi din munca de-o viaţă. Nu le împrumută, doar smulg în fiecare zi câte ceva bun din suflete frumoase. Iar într-o bună zi, îi poţi auzi cum respiră prin alţii. Nu întotdeauna un om îndrăgostit face cele mai potrivite gesturi. Şi nu trebuie să ne mâhnim. E ca şi cum ai certa un copil care s-a murdărit intenţionat pentru a-l privi în timp ce ne zâmbeşte. Adio, Eva!

Nu mai apucasem să-I spun nimic, căci Lia ieşise în grabă şi please. Fusese ultimele cuvinte pe care le auzisem de la ea şi nu ştiam dacă avea să o mai văd vreodată.

Tot ce ştiam era că trebuia să fug la poştă şi să-I trimţi scrisoarea lui Ştefan cât mai repede, ceea ce şi făcusem. Când mă întorsesem acasă, totul părea negru şi pustiu. Lia luase totul cu ea şi îşi pustiise casa, lăsându-mă să trăiesc în singurătatea mea.

Ştefan era scăpărea mea !

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s