Dragă noiembrie… ( 2 )

Imagine

 

Moştenirea

 

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem: clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minți mai înguste… Asta era tot ce-mi trecea prin gând când deschisesem ochii. Eram în patul meu, al nostru. Fiecare obiect din casă avea să-mi aducă aminte de el. Încă îi simţeam parfumul ce devenise înţepător; mă moleşea. Priveam necunăscătoare încăperea şi-l vedeam pe el, făcându-şi rutina de dimineaţă. Îi ştiu chipul speriat când e singur şi l-am vâzut de atâtea ori când plângea în braţele mele. I-am văzut toate măştile, căci mereu îşi uita încăperile deschise.Trebuia mereu să-i cotrobăi pentru a-l putea descoperi pe el, întreg, dar niciodată nu l-am găsit complet decât atunci când era lângă mine. Îi urcam mereu în minte, urcam fiecare treaptă zăbovind puţin şi admirând-o, căci era o treaptă de-a lui. Urcam singură, căci îmi plăcea să-l găsesc copil.  Cred că doar 3 ani din viaţă a trăit fără mască. Şi atunci, pentru că-l îngrijea aceaşi femeie.Doar atunci îşi închidea ferestrele, toate! Şi trăgea perdelele, toate! Fugeau toate celelalte femei, toate,  pentru că el aparţinea deja uneia. Mereu ieşeam fugărită de cât de tare l-am iubit neputând să cred că poate trăi atâta iubire într-un om, într-un singur om.

Trăiam în lumea mea. Nu simţeam nimic sau, cel puţin, încetasem să mai simt. Distingeam din când în când zgomotul făcut de gemul deschis. Vântul îl izbea puternic. Nici nu vroiam să mă ridic să-l închid. Aerul rece îi curăţa parfumul din cameră. Mă ridicasem leneş vrând să pregătesc cafeaua. Era prima zi în 3 ani când aveam să-mi beau cafeaua singură. Ce-avea să fie? Toate au un început. Nu-mi simţeam corpul, habar nu aveam ce vroia să facă, nici nu ştiam ce vreu să fac, de fapt. Prepar absentă cafeaua şi mă aşez la masa… noastră. Închid pleoapele obosită de viaţă. Când îi deschid, el îşi prepara ca în fiecare dimineaţă ouăle prăjite cântând vesel melodia pe care dansasem la prima întâlnire, melodia noastră. Dansam în fiecare dimineaţă în timp ce el îmi cânta. Se întoarse brusc, iar ouăle şi tigaia dispăruseră.

–       Auzi? mă întrebă cuprinzându-mă de şolduri.

–       Ce? îl întrebam surprinsă fericit.

–       N-ai auzit? întrebă el uimit.

–       Ce?

–       Lumea se schimbă tot mai mult şi noi, mă sărută la fel de zâmbitor, ne iubim. Iubirea mea face un zgomot asurzitor şi tu nu auzi?

–       Nu aud…

–       Nu eşti atentă! Nţ, nţ, nţ. Ne invârtirăm împreună până ce ajunseserăm în sufragerie, prăbuşindu-ne voluntar pe canapea, unul peste altul. Eşti mai frumoasă când nu eşti bosumflată, iubito! continua el sărutându-mă neîntrerupt.

Se ridica, lăsându-mă să-l privesc buimacă. Se îndrepta spre fereastră. Soarele strălucea puternic şi mirosea a lavandă. Ştiu asta pentru că el deschisese fereastra, lăsând razele soarelui să-mi mângâie chipul.

–       Azi, m-am gândit să le las onoarea de a te admira de-a pururi.

Îl priveam mai năucă ca înainte. Se îndrepta zâmbind larg spre mine. Îşi puse braţele în jurul meu, mă mai sărută o dată şi ieşi în fugă cu mine în braţele sale puternice şi calde, afară. Soarele mă ardea. El mă proteja.

–       Piei, cerc de foc şi nu-mi atinge regina! Mă lăsă pe iarba verde. Ne-am întins amândoi, privind cerul. El se ridică într-un cot şi-mi analiză profilul.

–       Cât de frumoasă eşti, Eva! Frumoasă şi a mea! De-ar putea, soarele şi-ar face cuib în părul tău roşcat şi la fel de dulce ca căpşunile. Norii ţi-ar picta pe chip iubire, ca să iubeşti un slujitor naiv ca mine.

Îmi sărută mâinile şi mă ridică în picioare. Se lăsă în genunchi şi-mi mângâie picioarele pânaă ajunse în dreptul abdomenului pe care-l sărută uşor. Îşi lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup şi-şi plecă privirea în pământ.

–       Îţi jur credinţă, regina mea! Jur să te iubesc până când … până cănd, demonii mă vor ucide a mia oară. Jur să te iubesc o eternitate sau poate două. Sau chair trei şi, de ce nu, o mie de eternităţi. Ia-mă în stăpânire, prea frumoasa mea regină! Se ridică şi mă sărută lung şi apăsat, iar cerul coborî şi ne veghe iubirea şi soarele ne fu martor.

–       Jur să te iubesc până când va pieri şi cel de-al douăsprezecelea infinit! îi şopteam, vrăjită de copilăriile lui.

Închid iar pleoapele vrând să imortalizez acest moment, însă când îi deschisesem, eram la fel de singură şi de tristă, cu vântul în păr, la masa din bucătăria noastră.

–       Eva, Ştefan a plecat pentru totdeauna! îmi spuneam cu vocea stinsă.

Câteva lacrimi reuşiseră să-mi scape pe obraji, dar le şterg în grabă când aud nişte bătăi puternice în uşă.

Aş fi vrut să le ignor, dar dacă era el? Dacă se întorsese? Alergam cu ochii scăpărând de speranţă, mâna tremurându-mi când fusesem nevoită să descui uşa. Nici nu-mi aminteam când o încuiasem. O deschid zâmbind, dar în faţa mea se afişă un domn scund, îmbrăcat într-un costum negru. Avea chipul alb, cu o privire pătrunzătoare, dar rece şi melancolică. Un zâmbet forţat îi apăru pe chip, dându-şi seama din mimica feţei mele că chipul lui posomorăt mă intriga.

–       Doamna Eva Gherasim? întrebă dânsul privindu-mă călduros acum.

–       Doamna Gherasim? îl priveam confuză.

–       Nu sunteţi doamna Eva Gherasim? se miră domnul misterios.

–       Da, da, eu sunt! îi răspund buimacă.

–       Vă anunţ că sunteţi singura moştenitoare a averii domnului Ştefan Gherasim.

Îmi simţeam inima mugind a durere. Îmi simţeam picioarele tremurând, iar respiraţia mi se îngreuna. Omul din faţa mea dispărea într-o ceaţă deasă. Găndurile mi se amestecau ca-ntr-un aluat nereuşit. Lacrimile mă năpădiră. Moartea îmi bătea la uşă.

–       Doamnă, sunteţi bine?

Fu tot ce reuşisem să mai aud. Îi simţisem mâinile aspre pe trupul meu, încercând să mă prindă. Simţeam cum mă sting. Era imposibil. Trecuse o noapte. Ce se întâmplase cu Ştefan? Nu, nu! Negam posibilitatea unei nenorociri; îngerii nu mor. Ştefan! Unde era iubitul meu Ştefan? Mă zbăteam ca un peşte atins de razele soarelui şi privat de apă. În sufletul meu era un război pe urma căruia trebuia să moară cineva: ori eu, ori conştiinţa mea! Mai aveam eu o conştiinţă? Îl alungasem pe cel ce locuia în mine; părăsindu-şi casa, mă lăsase incompletă, goală, seacă, iar acum, posibilitatea morţii lui mă îngrozea.

Când reuşesc să-mi revin, acel domn ce mă speria acum, stătea lângă mine. Figura lui exprima teamă.

–       Unde e Ştefan? îl întrebam îmbrâncindu-l.

–       Eva! ţipă el deodată. Calmează-te! Mergi şi te îmbracă; trebuie să plecăm imediat. Fără întrebări! Îmi tăiase brusc orice cale de a-i cere explicaţii. Situaţia mă depăşea, dar putea fi singura mea cale de a şti ce se întâmplase cu Ştefan. Îmi luasem repede un pulover destul de subţire pe care nici măcar nu aveam să-l port, dar simţeam nevoia să-l ascult.

–       Încuie uşa! îmi replică dur imediat ce păşisem afară.

–       Nu vine nimeni aici.. încercam în zadar să-l calmez.

–       Am spus să încui uşa!

Păşea iritat treptele spre maşina neagră. Într-o altă situaţie, aş fi analizat-o atent, dar acum, vedeam doar o banală maşină neagră, ce probabil îl costase o avere.

–       Unde mergem? reuşisem să-l întreb după câteva zeci de minute în care merseserăm încontinuu. Tăcerea părea să mă înghită şi aveam proasta impresie că mergem de câteva ore bune.

–       Te aşteaptă Ştefan! îmi răspunse zâmbind.

–       Ştefan trăieşte?

–       „Ştefan trăieşte?”, o întrebare mai nelalocul ei, nu putea fi pusă de altcineva.

–       Ce vreţi să spuneţi?

–       Ştefan îţi va explica totul.

Ţin minte că mă cuprinse somnul. O moleşeală înspăimântătoare mă învăluise brusc. Domnul de lângă mine mă privi zâmbind ceea ce mă îngrozi într-o oarecare măsură. Habar nu am cât ar fi putut dura drumul şi nici nu aş avea cum să aflu vreodată. Când reuşisem să-mi recapăt cunoştinţa şi să mă trezesc, mă aflam într-o cameră albă. Nu era nimic în jur decât o masă din lemn de mahon; pe masă, o vază neagră ţinea în viaţă 13 trandafiri albi. Era mâna lui Ştefan; doar el ar fi putu face aşa ceva. Mă apropiasem destul de mult de ei după ce mă ridicasem uşor ameţită. Aveau parfumul lui şi erau la fel de catifelaţi ca mâinile lui. Uşa se deschisese brusc, iar eu mă întorsesem buimacă. În cadrul uşii apăru el! Genunchii mi se înmuiaseră, respiraţia îmi era greoaie, buzele îmi tremurau vizibil şi când simţisem că puterile mă lăsau, el era lângă mine, ţinându-mă în braţe. Parfumul lui mă ameţea. Atingerea lui îmi fura tot ce mai putea fi numit putere în mine. Eram neputincioasă în braţele lui, dar totuşi, eram cea mai puternică femeie pentru că eram a lui, iar el era cel mai puternic bărbat fiind al meu. Respiraţia îi era agitată. Încercă să spună ceva, dar ezită. Într-un final, mă privi atent şi spuse:

–       M-ai uitat?

–       Am avut când?

–       M-ai uitat? repetase întrebarea privindu-mă serios.

–       Nu, îi răspund lăsându-mi privirea să cadă la pământ.

–       Mă mai iubeşti?

–       Nu.

–       Atunci?

–       Nimic.

–       Nu simţi nimic?

–       Simt totul.

–       Şi pentru mine ce simţi?

–       Nu.

–       Nu ce?

–       Nu vreau să-mi amintesc!

–       De ce?

–       Pentru că doare.

–       Rău?

–       Teribil.

–       Înseamnă că încă îţi pasă.

–       Mă străduiesc să nu-mi pese.

–       De ce?

–       Pentru că sunt nevoită.

–       De ce?

–       Tu ai plecat!

–       Sunt chiar aici, m-am întors.

–       O să pleci iar.

–       Poate.

–       Sigur!

–       Nu se ştie.

–       De ce m-ai lăsat aşa? Singură, rănită?

–       Tu m-ai alungat!

–       Nu te-am alungat. De m-ai fi iubit, mi-era de ajuns.

–       Te-am iubit!

–       M-ai iubit? Ai încetat să o mai faci? îl întrebam cu vocea stinsă de lacrimile ce-şi făceau apariţia pe faţa mea albă. Mi-aș dori să îți aduci aminte de mine, să fiu gândul care te bântuie mereu, să te gândești ce fac, dacă mi-e bine. Să te gândești la ochii mei albaștrii care ți-au plăcut de când m-ai văzut, să te gândeșima dată în brațe. Să îți aduci aminte că ai fost cea mai importantă persoană pentru mine și că mereu am fost aici pentru tine când ai avut nevoie de mine, că ți-am dat aripi să zbori și te-am făcut să ai încredere în tine și să lupți pentru ceea ce îți dorești. Aș vrea să îți amintești că am fost singura care te-a iubit, dar care nu a ajuns în patul tău pentru că am știut să mă fac respectată, să te gândești că eu te cunosc cel mai bine și doar după vocea ta pot să îmi dau seama dacă ai pățit ceva, dacă ești trist sau fericit. Într-o mică parte, azi, îți trăiești visul datorită mie, pentru că am știut să te ambiționez atunci când erai la pământ. Te-am ridicat și ai găsit un sprijin în mine, din păcate, eu mi-am permis să sper la mai mult. Asta a fost greșeala mea.

–       Eva, îmi spuse ridicându-mi bărbia şi privindu-mă adânc în ochi, Eva frumoasă şi prostuţă, te iubesc şi o să te iubesc până ce va trece eternitatea de o eternitate de ori. Te iubesc mai mult decât mi-ar permite infinitul să o fac şi totuşi, tu mă alungi. Mă alungi şi îţi înfinigi cuţitele de foc în mine. Oh, Eva mea, de ce nu mă laşi să te iubesc? De ce, copilă?

Îşi mişca mâinile pe obrazul meu, închizându-şi ochii deseori. Îşi lăsă capul în părul meu şi-i auzeam respiraţia, se hrănea cu parfumul lui. Îi simţeam barba neagră înţepându-mi gâtul şi buzele moi sărutând fiecare bucăţică de piele zgariată. Îşi coborî mâinile pe umerii mei, dezgolindu-i şi sărutându-i delicat şi înfiorător. Mâinile lui coborau leneş pe trupul meu, poposind pe fiecare bucăţică de piele şi oferindu-mi fiori de plăcere. Mâinile lui îmi ofereau o strălucire deosebită, fiecare bucăţică din mine, atinsă de el, devenea a lui şi numai a lui. Îmi fura tot, dar Doamne, cum îl iubeam.

–       Ştefan… reuşesc să îndrug buimacă, ameţită de atingerile lui plăcute.

Mă săruta înnebunindu-mă şi lăsându-mă să mă prăbuşesc în braţele lui. Ştiu că era puternic, era mai puternic lângă mine. Îmi pierdusem orice control asupră-mi din clipa în care pătrunse în cameră. Atingerile lui erau mai calde şi mai pătrunzătoare decât înainte. Închidea ochii atât de des încât îi simţeam gândurile arzându-mi pielea. Tăcerea lui ţipa. Eram în agonie. Două trupuri se contopeau în unul singur!

Iubeam să-l privesc dormind după ce mă iubea. Visa frumos şi întotdeauna aşteptam să se trezească ca să-mi cânte visul lui, sărutându-mă delicat. Îi iubeam ochii pe care-I avea când se trezea. Erau calzi şi mă căutau cu privirea, iar atunci când mă găseau, Doamne, când mă găseau, storceau din mine toată puterea, furându-mi săruturile cu privirea. Avea un zâmbet ameţitor şi de fiecare dată mă îmbătam de Ştefan când se trezea. Atunci, avea cea mai mare puterea asupra mea. Dormea de câteva ore bune; să fi fost trei sau cinci, nu-mi pot da seama. Îl privesc admirativ, ca de fiecare dată ca mai apoi să-mi arunc privirea prin cameră.

Mă ridic leneş, încercând să nu-l trezesc. Dormea atât de frumos; părea a fi un copil extenuat de la prea multă joacă în curtea din spate a casei. Cerul era înnorat, însă tot ferisem perdeaua, lăsând puţina lumină de afară să intre între cei patru pereţi albi ca spuma laptelui. În şemineu, jăraticul era singurul care răspândea căldură. Mă îndreptam agale spre lădiţa cu lemne de lângă şemineu şi ridicam obosită două lemne, aruncându-le peste jăratic. Imediat după, câteva scântei începuseră să sară. Se aprindea focul. Îl priveam pe Ştefan mai îndrăgostită ca niciodată. N-aş fi crezut că-l voi mai avea vreodată lângă mine. Lânga haina lui aruncată pe scaun, zărisem un bilet. Poate nu ar fi trebuit să-l deschid, însă simţeam că-mi aparţine. Şi chiar aşa era!

Amândoi ştim că trebuie să rămân aici un timp. Nu sunt sigur când ma voi întoarce şi, deşi nu a trecut foarte mult timp, îmi dau seama că mi-e dor de tine, mai mult decât mi-a fost vreodată dor de cineva. O parte din mine tânjeşte să sară în avion şi să vină să te vadă chiar acum, dar, dacă, legătura dintre noi este atât de reală pe cât cred eu că este, atunci o să trecem şi peste asta. Şi mă voi întoarce, îţi promit. În piţinele clipe pe care le-am petrecut împreună, am trăit mai mult decât visează cei mai mulţi oameni să trăiască. Număr zilele până când te voi revedea. Să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc.

 

Ştefan

 

Nu avea nici o dată scrisă, ceea ce mă întristă. Nu puteam fi sigură că este pentru mine, dar simţeam că mie imi fusese predestinat.

–       L-ai găsit! spuse, cuprinzându-mă brusc de şolduri şi sărutându-mi gâtul. Era pentru tine, dar n-am mai apucat să-l trimit..

–       De ce?

–       Pentru că eram deja în aeroport când îl scriam.

–       . . .

–       Mi-a fost destul de greu să-ţi scriu. Aveam prea multe de spus şi nu ştiam de unde să încep. Ceea ce era sigur: trebuia să scriu multe. Mi-a fost frică atunci. ă mă ţine în suspans pentru că nu ştiu ce se va întâmpla când cerneala va lua formă pe hârtie şi mâna mea nu mai este de oprit. Când peniţa stiloului zgârie aşa de tare hârtia albâ încât sunt în stare să nu aud că sufletul meu se sparge în milioane de bucăţi pentru că rândurile mele mâ vindecă pentru câteva clipe şi golesc tot din mine ce de mult era plin. Câteodată îmi este frică de literele astea de culoare albastru închis, îmi este frică de adevărul lor. Îmi este frică să nu mă înec înainte să termin de scris, să nu mai am destul oxigen în plămâni ca să lupt pentru ultima suflare care mereu îmi salvează viaţa. Încep să respir din nou abia după ce pun ultimul punct pe foaie. Şi dacă se întampla să mă înec înainte să dau camerei mele ultimul sentiment din torace… atunci înseamnă că m-am pierdut în mine şi nu am fost în stare să mă salvez, dar ştiu că tu vei veni şă mă vei învia. Şi mai ştiu că mereu mă voi pierde când îţi voi scrie şi că niciodată nu vioi reuşi să-ţi scriu ceea ce vroiam de fapt să-ţi scriu sau să duc la bun sfârşit scrisoare, de aceea mă limitez la putinele rânduri pe care le primeşti de la mine. Nici măcar un roman nu mi-ar fi de ajuns să-mi termin scrisoarea pentru tine şi, uneori, simt nevoia să scot zeci de volume, doar pentru aţi arăta cum ar trebui să fie introducerea scrisorii mele pentru tine, dar apoi mă opresc, căci un alt gând mă bântuie. Şi stau cu orele şi mă gândesc cât de stupid este distanţa. Şi să ştii că pentru mine, distanţa nu este distanţă, ci faptul că nu ştiu dacă îţi este dor de mine sau mă uiţi. Şi, Doamne, cum mă chinuie gândul ăsta. De aceea scrisorile mele sunt mereu seci şi scurte.. pentru că sunt furios pe tine, căci nu ştiu dacă te gândeşti sau nu la mine. Minciuna a trăit pentru mine, ca eu să mă pot ascunde. Iar acum e prea târziu. E în casa mea, în patul meu, e pretutindeni. Mi-a furat viața. Propria mea creație s-a întors împotriva mea. Și cel mai înfricoșător e că în tot acest timp a existat un singur moment în care m-am putut împotrivi. O singură clipă de luciditate. “Nu o să mă mai fac bine, nu-i așa?” Poate că până la urmă nu toată lumea poate fi salvată. Oricât de mult vrei să crezi, credința nu va schimba lucrurile. Eu sunt propriul meu sfârșit. De abia acum văd asta. Căci, de fapt, tu asta-mi eşti: eşti minciuna care mă amăgeşte zilnic. M-ai invadat! Îmi cutreieri venle şi cele mai ascunse colţuri din mine, iar eu nu te pot opri pentru că tu m-ai luat în stăpânire. Eşti stăpână pe mine, eşti stăpâna mea. Şi de câte ori aş vrea să renunţ la tine, realizez că mă mint singur. Nu vreau asta; jur ca nu vreau! Nu sunt o persoană drăguță. Nu există un eu mai cald și mai bun, care așteaptă să fie scos la lumină. Trebuie să înțelegi asta. Te va scuti de multe bătăi de cap. Sunt o persoană dură. Pot fi crud. Asta sunt eu. Până în măduva oaselor. Nu sunt nici mândru de asta, nici nu mi-e rușine. Așa stau lucrurile. Şi așa vor rămâne! M-ai golit de cuvinte, femeie! M-ai golit de tot ce aveam bun în mine! Ţi-am lăsat banii mei, averea mea doar ca să pleci şi să mă laşi în singurătatea mea, chiar dacă ştiu că, plecând, nu te vei sătura doar cu banii mei, ci îmi vei lua totul, eu tot risc. Nu te iubesc, Eva!

–       Hai să lămurim câteva lucruri! Te-am iubit la început. E adevărat. Dar apoi mi-am pierdut interesul. Nu a fost nimic personal, înțelegi? Vezi, tu, am acest dar morbid de a distruge totul. Înainte de tine a fost altul, ție un alt nefericit îți va lua locul. E un cerc vicios, de care nu numai că nu vreau să mă eliberez, dar în afara căruia știu că nu aș putea să trăiesc vreodată. În iubire e nevoie să îți zidești sufletul, iar eu nu mi-aș semăna niciodată plămânii la picioarele iubirii. Unii oameni nu sunt făcuți pur și simplu pentru asta. Te-am folosit. Și asta e la fel de adevărat. Și dacă ar trebui s-o fac din nou, aș face-o fără să stau pe gânduri. Și tu m-ai folosit, desigur, dar mie nu mi-a păsat câtuși de puțin de asta. A fost un schimb cinstit. Complicațiile au apărut când tu nu te-ai putut abține să faci din asta o poezie. Vezi, tu, poeziile se transformă întotdeauna în drame. Iar dramele rareori au un final fericit. De asta ne aflăm acum în punctul ăsta, în care tu îmi spui că ți-e dor, iar eu îți spun “Și ce dacă?”. Acum e momentul când te enervezi, îmi întorci spatele și îmi arunci câteva vorbe grele. “Ție nu ți-a păsat niciodată de mine?” intervine cumva retoric, căci e evident că nu aștepți un răspuns. Îi urmează previzibil “Cum o să mai dormi noaptea?” la care îți răspund printre dinți “Ca și până acum. Goală!”

–       Ieşi pe uşa asta şi nu te mai întoarce! ţipă Ştefan ca şi turbat.

–       Dă-mi actele! îî spusesem încercând a părea rece.

–       Adio, Eva! spuse zâmbind.

–       Adio, Ştefan! şpusesem în timp ce ieşeam.

Avea să regret toată viaţa pentru tot ceea ce spusesem şi, ştiam că şi el minţise. Fiecare pentru a-şi salva pielea. Noi eram genul persoanelor orgolioase şi mincionoase. Eram bogată şi totuşi, cea mai săraca! Era evident şi sigur, tocmai îl pierdusem pe Ştefan pentru totdeauna! Şi nu voi şti niciodată de ce am făcut asta!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s