Dragă noiembrie…

Image

Punct şi de la capăt

Stăteam faţă-n faţă în sala de lectură, la masa noastră, ce părea a fi în plus. Împrăştiate, fărămiţate printre lacrimi, miile de scrisori simţiseră furia noastră. Respiraţia încă ne era îngreunată de pumnii tari, invizibili, pe care ni i-am aruncat, fără resentimente, în faţă, creându-ne răni ce nu vor putea fi niciodată vindecate, răni ce sângerează şi astăzi pentru eternitatea de mâine. Cărţile de pe rafturile bibliotecii zăceau aruncate alandala prin mica încăpere; pe masă, cafeaua păta ultimele scrisori ce reuşiseră să supravieţuiască războiului, străbătând întreaga suprafaţă a mesei, ca un marş al unei regine demult uitate prin poeziile de dragoste antice, prelingându-se pe piciorul acesteia, pătând covorul vişiniu, vechi de aproape 20 de ani. Pereţii aveau şi ei semne ale necinstitei lupte. Nu clipeam. Gândurile îmi erau acaparate de el. Începusem să râd ironic şi destul de tare, deranjant chiar, dar el nu spuse nimic. Realizam că nici unul dintre noi nu avea să câştige acel război; era imposibil! Când lupţi cu tine însuţi, nu-ţi poţi folosi armele. Când laşi un om să te locuiască, singurul tău scop în viaţă devine viaţa celui care trăieşte în tine. Neghiobul. Oare el credea că putea câştiga? Dar eu? Şi mai neghioabă decât el, încâ speram că-l pot învinge, legându-l pe veci de mine. Ironia sorţii a fost să pierdem amândoi!

– Sunt puternic! începu el respirând greu şi având o privire seacă. Nu există nimic ce mă pune în genunchi. Poate sunt lucruri care mă rănesc şi, doar vechile răni încă mai pătează pansamentele albe, dar nimic nu mă pune la pământ în aşa fel încât să nu îmi mai pot vedea cerul, buzele îi tremurau involuntar, descoperindu-i slăbiciunea ce-l făcea aşa puternic. Sunt zile în care încetez să înot, continuă el, mimând puterea şi încercând să pară sigur pe sine. Atunci, îmi ţin respiraţia şi aştept. A înceta să înoţi înainte de a te îneca nu este un semn de slăbiciune, dar, câteodată, sunt conştient că trebuie să fii tare dacă vrei să plăteşti, pentru că ai nevoie de curaj; pentru a pluti, ai nevoie de încredere în curajul tău. Doar tu! Tu mă faci vulnerabil, tu faci ca toate zidurile din jurul fragilităţii mele să cadă; tu îmi cunoşti slăbiciunea pentru că tu eşti slăbiciunea mea! Se apropia de mine; respiraţia mi se accentuă, inima îmi bătea mai puternic, corpul începu să-mi tremure vizibil. Întinse mâna să mă atingă, acea atingere pe care o aşteptam, dar se opri când mâna lui aproape îmi atinse obrazul. Plecă capul şi continuă să vorbească. Nimeni nu mă face să pic! Nu pierd niciun război cu nimeni! Atunci când vine vorba de siguranţa mea… nu-şi termină fraza, dar începuse alta. Poate sunt lupte care îmi lasă zgârieturi sau răni puţin mai adânci, dar eu rămân în picioare. Doar pe tine te-am lăsat să intri în mine, să-mi explorezi sufletul, să-mi cunoşti tainele minţii, să-mi alergi prin vene, cotrobăindu-mi corpul ca un copil ce caută pe ascuns dulciurile într-un sertar ce-i fu interzis să-şi arunce cu privirea. Tu mă vindeci din interior şi, în acelaşi timp, ţii o mână plină de sare peste rănile mele. Tu mă ucizi, tu mă învii. Tu ai devenit stăpână pe mine, dar ai încetat să mai ai grijă de mine… iar acum, vii şi îmi spui că locul tău nu e lângă mine, că… Începu să plângă. Îşi muşcă buzele, îşi strânse pumnii, venele apărându-i sub piele, devenind ameninţătoare şi se întoarse încercând să se abţină. Obrajii-mi erau roşii, buzele îmi tremurau, iar pieptul se lupta să nu erupă o dată cu inima. Şiroaie de lacrimi îmi curgeau agale pe chip. Îl priveam pierdută cum tremura, întorcându-mi spatele doar pentru a nu-l vedea că suferă.

– Unde ar fi trebuit să ajungi cu discursul ăsta? îl întreb încercând să par indiferentă, însă fu o prostie din partea mea; replica fu mai dură decât mi-aş fi imaginat că putea fi.El se întoarse uimit şi parcă nevenindu-i să creadă că întrebasem aşa ceva. Mă privea furios.

– Am început să fiu expert în „A iubi pe cineva ce nu mă iubeşte!”, sincer… aş fi vrut să mă iubeşti doar! (De-ar fi ştiut că doar pe el îl iubeam, de-ar fi ştiut că viaţa mea se construise doar pentru el… Dobitocul, uitase toate astea şi acum îmi întoarcea armele! îmi spuneam în gând, privindu-l cu ură.). Pot aştepta o zi, o lună, un an, nu contează, continua el. Dacă eu ştiu în adâncul sufletului că merită. Gândeşte-te doar că oamenii se schimbă ca vântul, nu ştiu nici ei sigur când iubesc, poate nici nu ştiu că o fac pe moment, dar o simt cu adevărat mai târziu sau poate prea târziu.

– Încetează! îi spun ridicându-mă brusc şi lăsând scaunul să cadă. Încetează să mai spui ceva… lacrimile nu-mi mai permitau să vorbesc. Ştiam că trebuie să continui, însă eram prea slabă, oricât de mult aş fi vrut să cred că-s puternică, în faţa lui nu eram decât o frunză vestejită. El avea toată puterea asupra mea, el mă făcea puternică, dar privirea lui rece mă înnebunea, mă slăbea. Realizasem ce influenţă poate avea el asupra mea. Dacă mi-ar fi spus să ma sparg în mii de cioburi, m-aş fi spart. Dacă mi-ar fi spus să mă sinucid, m-aş fi sinucis. Dacă mi-ar fi spus să-l iubesc, l-aş fi iubit mai mult decât o fac deja, deşi, probabil, asta e imposibil.

– Ce vrei? ţipă el brusc. Fu prima dată când ridică tonul la mine. Mă privea regretându-şi fapta, dar nu spuse nimic. Tăcea şi mă privea insistent. Mă simţeam încolţită. Simţeam cum totul se întoarce împotriva mea şi, ştiam că doar din cauza mea se ajunsese aici. Aş fi vrut să opresc timpul în loc, nu vroiam să cunosc deznodământul. Mă înspaimânta gândul de a-l pierde. Dacă el ar fi plecat, ar fi luat totul din mine!

– Iubire! îi răspund pierdută şi furioasă.

– Caută în altă parte! îmi reproşă sec şi plecă; nu înainte de a-i vedea lacrimile curgându-i agale pe obrajii lui nebierberiţi şi tristeţea din ochi. Izbise uşa puternic. În clipa urmatoare, eram la pâmănt, ţipând şi plângand. Nu puteam pricepe ce se întâmplase. Capul îmi vâjâia. Tot ce ştiam era că, probabil, îl pierdusem pentru totdeauna.

O atmosferă apăsătoare cuprinse încăperea imediat după plecarea lui. Afurisitul! Îşi lăsase parfumul în urmă, să mă bântuie până avea să mă dispere. Inhalam acel miros ca un câine turbat şi simţeam cum mă ustură nările, iar eu mă îmbătam de el. Mă apucă un râs isteric ce dură câteva secunde, până fu spulberat de şiroaiele de lacrimi ce veneau în urma celorlalte. Absenţa lui deja începea să doară. Mă sprijineam ca un beţiv de perete şi priveam în gol. Nu vedeam şi nu auzeam nimic. Timpul s-a oprit în loc şi toate au rămas nemişcate. În faţa mea, derula încontinuu scena plecării lui. Viaţa mă punea între două scaune şi nu mă lăsa să mă ridic. Respiram greu şi-l căutam cu privirea. – Unde eşti? îl strigam cu vocea abia şoptită, aşteptând în zadar un răspuns. Plecase şi nu avea să se mai întoarcă, iar eu l-am lăsat să plece atât de uşor.. De fapt, eu nu făcusem nimic să-l opresc. Mă ridic încă buimacă, clătinandu-mă ca un bolnav tocmai trezit din anestezie. Încercam să localizez uşa şi, în momentul următor, eram afară. Întunericul mă orbea. Luna abia se zărea, fiind acoperită de nori cenuşii ce prevesteau o ploie cruntă. Încercam să-i caut paşii printre frunze, mirosul, nimic! Începusem să alerg spre nicăieri. Nu ştiam pe unde merg sau unde voi ajunge. Tot ce-mi doream era să-l gasesc.

– Unde eşti? strigam speriată, sperând să-mi răspundă. Unde eşti? Întorceam privirea în toate unghiurile posibile în fuga mea disperată. Nu putea ajunge prea departe, cu toate că nu ştiam cât timp zăcusem inconştientă în casă. Se auzi un zgomot vag în depărtare şi mă auzeam spunând: eşti acolo? Nimic. Nimeni nu răspundea. Un vânt puternic mă lovi în faţă. Mă simţeam neputincioasă. Picuri mari şi grei se izbeau în mine. N-avea să-l găsesc vreodată.

– Unde eşti?! strigam din toată puterea. Plămânii mă dureau, dar continuam să strig, să-l strig. Unde eşti?! Mă aşezasem, lângă trunchiul unui copac. Îi mângăiam scoarţa şi-mi imaginam că era el. Parcă-i simţeam parfumul, căldura. Îi auzeam inima bătându-i.

– Unde eşti… reuşesc să mai spun printre lacrimile care nu-mi dădeau pace. Mă simţeam bătută. Vântul şi ploaia mă loveau necontenit, din ce în ce mai tare. Mă cuprinse un frig teribil şi-mi simţeam corpul amorţit. Printre suspine, reuşisem să mai strig pentru ultima oară:

– Unde eşti?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s