Month: February 2014

lasă un loc gol, fără nimic !

Advertisements

Mori !

Imagine

s-a îndrăgostit într-o noapte

bărbatul de femeia lui şi a ucis-o în somn;

iar ea, s-a ridicat, purtându-i coroana de tinichea,

spre ceruri… răspândind mireasma criminalului iubit,

lovit pe-obraz de flori de

crin.

cu lbucurie şi cu teamă, i-a intrat în suflet,

căutându-şi aripile furate în

miez de februarie,

dar zeii greci i-au pus pe inimă grei saci

de lacrimi seci şi-au azvârlit-o

înapoi,

iar palmele-i plângeau şi ochii-i sângerau

în poala lui;

el nu mai răde, ci

priveşte icoana femeii ce l-a iubit, dar

nu l-a definit;

ce l-a definit, dar

nu l-a iubit.

“femeie frumoasă cu zâmbet oxidat de timp,

femeie frumoasă,

mori în sufletul meu !”

 

lui S.B.

Adio ! îi mai spuse, fluturând mâna-i de crin..

Imagine

Ticăitul ceasului îmi sună ca un puls al acestei case pustii, dar atât de pline. Inima îmi ţiuie în urechi şi parcă o simt bătând pe podeaua rece. Am păstrat căldura aşternuturilor muribunde printre care va bântui etern parfumul tău şi îmi va intoxica sufletul deja pângărit.

Eu mă rog doar când mor. Şi acum, mor iar şi iar mă rog. Se prăbuşesc stelele în timpul rugii mele şi Soarele moare printre lacrimile debile ce-mi cad peste obrazul pălmuit de mâna lui de calomfir. Se roagă îngerii pentru iertarea diavolului ce si-a sălăşluit duhul în trupul iubitului meu şi el răde- râde mânat de ură şi prostie, îmi râde dragostea şi mă înjunghie în inima cu săgeţi otrăvite; şi mă omoară, şi mă învie.. Cretinul !!

Ţi-ai umplut ochii de scrumul ţigătilor mele fumate în nopţile în care mă părăseai, şi buzele tale au gustul cafelei buzelor mele din dimineţile timpurii.. Îţi plimbi degetele prin morfina ce-ai ascuns-o-n inimă-mi şi zâmbeşti. Îţi laşi unghiile să cadă nevrând să-mi mai zgârii sufletul deja ucis, şi le înmormântezi în ochii mei plânşi în ajun de an nou.

Cu lacrimile căzute îmi strâng lacrimile din poală. Mă pedepseşte această alunecare egală. Tu crede şi uită şi amână de poţi, căderea anului în hamacul blestemat de ochii tăi mincinoşi.

Şi uită-mă-n acest rupt de carne februarie !

Dragă noiembrie… (3)

Imagine

Când gândurile fac accident

 

 Fusese ultimul rând pe care-l citisem înainte de a-mi ridica privirea şi a mi-o arunca pe fereastră. Iarna, cumplita iarnă, îţi făcea nestingherită apariţia. Mi-aş fi dorint să trăiesc la nesfărşit noiembrie. Evelina, pisica mea neagră, se urcă pe picioarele mele şi începu să toarcă. Uneori, îmi doream să o along, dar ştiam că nu puteam fără ea. La fel ca mine, şi ea căzu în transă, privind primii fulgi aşternându-se pe pământul rece.

–       E cumplit să te îndrăgostești de tristețe. Să îi duci dorul când ești fericit, să o detești când e cu tine. Să îți dorești să plece, dar totuși să vrei să rămână. Să duci pe picioare o astfel de boală e cu adevărat teribil. Să simți că ai putea muri de la atâta tristețe, să îți petreci tinerețea gândindu-te la moarte e un lucru nebunesc. Pentru ceilalți. Pentru tine e la fel de banal precum tunsul gazonului sau întinsul rufelor. Nu te mai îngrozești când te surprinzi gândind cum ar fi să îți zbori creierii, pentru că știi că te răzgândești de fiecare dată. E prea târziu să te apuci acum să le crești aripi. Și chiar dacă ai avea timp, ți-ar da o prea mare bătaie de cap. Astfel de oameni sunt înconjurați întotdeauna de o pisică neagră. La început au alungat-o din cauza superstițiilor, dar mai spărseseră câteva oglinzi în trecut și nu li se întâmplase mare lucru. Astfel s-au hotărât să o păstreze. O hrănesc în fiecare dimineață înainte de răsăritul soarelui cu câteva gânduri negre și îi dau să bea o gură de speranță. Se pare că asta nu îi e pe plac, pentru că se strâmbă de fiecare dată. Dar oamenii nu concep să se spele pe mâini cu speranța rămasă, așa că își continuă liniștiți ritualul. Eram și eu până nu demult una dintre ei. Dar mi-am alungat pisica și am băut eu speranța. Nu mă mai gândesc atât de des la tristețe, dar când o fac mi-o amintesc cu drag. S-a mai stins din dor. Mai răbufnesc din când în când, dar cine nu o face? Oboseala poate aduce uneori o revelație. Când am obosit să caut explicații, mi-am dat seama că uneori e inutil să încerci să le găsești. Oamenii ar trebui să învețe să pună mai mare preț pe tăcere, pe lucrurile care nu se spun. Nu-ţi mai fă gânduri negre, copilă! spuse Lia lăsându-I bărbia pe braţele sprijinite de fotoliul pe care stăteam eu. Te gândeşti la el, aşa-i? rosti râzând, în timp ce mă sărută părinteşte pe frunte.

–       M-a durut această lovitură, de ce-aş minţi? De fapt, m-au durut toate acele lovituri primite în decurs de trei ani…

–       Însă, această lovitură are un grad mai ridicat de durere! şopti ea aşezându-se lângă fotoliu. Dragă Eva, eşti aşa prostuţă!

–       Defineşte-mi cuvântul “prostuţ”, Lia! îi poruncesc iritată.

–       Tu! răspunse ea râzând.

–       Bărbatul trebuie să ştie, în primul rând, să-şi păstreze femeia!

–       Of, Eva! De ce dai vina pe Ştefan, când ştii prea bine că e doar vina ta?

–       Eşti sora mea sau a lui? o întrebasem enervată.

–       A ta. Crede-mă, Eva, că ştiu ce îţi spun. Am o fărâmă de experienţă de la viaţă pe când tu nu o ai. Să fim serioase: de când a plecat, nu ai mai ieşit din casă decât la biserică, rareori.

–       Corecţie: de când AM plecat! accentuasem eu verbul.

–       em datori într-un final. Eva, tu eşti foarte datoare faţă de inima ta! I-ai luat banii, i-ai luat toată averea lui şi tot ce era bun în el. Când ai plecat, l-ai pustiit. Ai luat tot ce era frumos şi curat în el! El ţi-a dat tot; totul lui erai însă tu. L-ai secătuit de tot. I-ai luat tot, iar acum stai în casă asta şi pinzi rădăcini, când ai putea să mergi după el. Te stingi în faţa mea, iar eu nu am nicio putere asupra ta! Şi dacă-mi vei spune că nu l-ai iubit, nu te cred! Ţi-ai creat o viaţă în minciună şi nu mai vrei să revii la adevăr! Te mulţumeşte minciuna?

–       Ştii de ce oamenii eșuează în dragoste? Pentru că se îndrăgostesc de o idee. Intimitatea dărâmă ideea și scoate la iveală întunericul. Și ei se tem de întunericul celuilalt. Se tem că îi va ajunge, că îi va înghiți și că îi va distruge cu totul. Așa că aleg să plece de îndată ce se arată prima noapte. Nu poate nimeni să îi condamne pentru că s-au îndrăgostit de un ideal, așa cum nu poate nimeni să le ia apărarea că au făcut-o fără știință. Ignoranța nu te scutește de suferință, doar pentru că a numit-o cineva binecuvântare. Ignoranța se deghizează în scurtătură, dar nu face altceva decât să te abată din drum ca să te rătăcești. Iar asta nu e iubire. Dacă era, nu ai fi plecat, ci ai fi dat mâna celuilalt și ați fi împărțit același întuneric, spunându-vă că acasă nu poate fi prea departe. Dacă era iubire ați fi acceptat că este în regulă să nu aveți toate răspunsurile, pentru că tăcerea este limba pe care o vorbesc sufletele. Dacă era iubire v-ați fi înstrăinat de voi înșivă, pentru a-l cunoaște pe celălalt, pentru că doar ieșind din noi, îl putem iubi pe altul. Dacă era iubire, ți-ar fi dat întâi bătăi de cap, iar apoi bătăi de inimă. Acum toți vor vrea să știe dacă se merită. Dar ce să știu eu? Eu nu m-am priceput niciodată la asta. Iubirea e pentru oameni care mai au și picioare pe lângă tăcere și întuneric. Dacă aș ieși din mine, mi-e teamă că nu aș avea la ce mă mai întoarce.

–       De fiecare dată când intram într-o încăpere plină de oameni pe care nu îi cunoșteam, trăiam sentimentul că mă aflu într-un muzeu. Sculpturi care prindeau viață și care îmi trezeau fel și fel de întrebări. Mă uitam la fiecare în parte și mă gândeam de unde au venit, de cine le e dor sau ce regretă cel mai tare. Acum, realizez că tu eşti un muzeu mult mai amplu. Si, Doamne, de ce trebuie să fii atât de încăpăţânată? Te satisface propria suferinţă? Mă doare pe mine durerea ta!

–       E ușor să înșeli. Infidelitatea nu e un motiv de laudă. La început, nu te costă nimic să iei din încrederea pe care cineva și-a pus-o în tine. Scapi neprins, mai iei puțin și-ncă puțin, până când nu mai ai din ce lua… Straniu, mâinile ar trebui să îți fie pline, având în vedere cât ai luat, însă, atunci când le deschizi, în ele nu se află nimic.

–       E imposibil să port o diuscuţie cu tine, Eva! spuse într-un final Lia.

–       Pentru numele lui Dumnezeu, mă laşi să termin scrisoarea asta, femeie?

–       Eşti aşa o ipocrită, Eva! ţipă Lia, trântind uşa în timp ce părăsi camera. În sfârşit, linişte.

–       Cum mă poate enerva fiinţa asta! îmi spuneam în sine, fericită că mă puteam bucura de linişte, dar tristă că aveam să-I scriu lui.

 

 

„ 28 noiembrie 2005

Sibiu

 

Încă o zi în care mă trezesc cu speranţa arzând în suflet că ziua de azi va fi diferită de cea de ieri, speranţa că azi te voi vedea intrând pe poartă cu paşi grăbiţi, parcurgând în grabă curtea, deschizând uşa rapid şi îmbrăţisându-mă cu ardoare. Au trecut trei ani de când sper, în zadar… de când aştept, în van, să te întorci la mine.

Ştiu! Nu merit iertarea ta şi, după atâta timp, am înţeles că, a nu recunoaşte că ai greşit este cea mai matre greşeală. Căci da, ţi-am greşit!

Pentru a-mi atinge scopul, am călcat peste oameni şi peste vise fără să-mi pese pe cine sau ce am dărâmat. M-am simţit îndreptăţită să-ţi controlez viaţa şi să-ţi răpesc fiecare clipă de linişte, ca în schimb, să-ţi ofer ore de război cu ceilalţi, cu tine însuţi.. pentru mine. Nu mi-a păsat pe cine afectează şi cât afectează. Tot ce am dorit a fost să văd că ceea ce mi-am propus s-a îndeplinit. Nu am privit nici în stânga, nici în dreapta, ci în nebunia mea prostească; m-am avântat spre acel lucru care am crezut că îmi aduce fericirea. Şi mi-a adus! Lângă tine, am fost cea mai fericită femeie! Am minţit, am trişat, am trădat încrederea ta şi am dezamăgit. Mi-am împăcat conştiinţa gândindu-mă că mp voi revanşa cumva în viitor. Ce prostie! Cum aş putea să mă revanşez pentru asemenea fapte?! Nu am ţinut cont de nimic.Am uitat tot ce am fost învăţată, am lepădat credinţa şi i-am dat un şut moralităţii. Am alungat tot ceea ce era curat şi pur cât mai departe ca eu să-mi pot atinge obiectivele. Mia- tot spus că asta e pe scurtă durată, că le voi îmbrăţişa din nou când voi ajunge unde vreau. Şi, totuşi, iată că după prima greşeală făcută, cea de-a doua a fost mult mai uşoară, mai naturală. La a treia, aveam deja experienţă.

Şi, iată-mă acum, pătată pe mâini cu sângele visurilor şi sentimentelor tale ucise, zâmbind bizar şi gândind că aşa a fost să fie.

Abstract! Mă simt… eu şi gunoiul din mine, simţim totuşi o urmă de victimizare. Mă simt o victimă a ta şi dacă eu aş fi curată, ţi-aş repoşa atâtea..

Asta e una din serile mele triste, una din serile când durerea din mine iese la iveala şi nu mă lasă în pace, de parcă ar vrea ceva de la mine. E una din serile în care tu trebuia să fii aici să mă asculţi şi să mă linişteşti pentru că la asta te pricepeai cel mai bine.
Sinceră să fiu, nici eu nu ştiu la ce mă mai intreb ”De ce mi se întâmplă toate astea?”, ştiind că eu sunt sngura vinovată pentru ceea ce mi se întâmpla, pentru ceea ce ţi se întâmplă, pentru ceea ce ni se întâmplă. Eu mi-am facut speranţe cretine şi, mai prostesc de atât a fost să şi cred în ele… Ce-i drept, ştiam să mint frumos şi nu te acuz dacă stau şi mă gândesc bine, căci  tu mi-ai cerut asta de nenumărate ori, dar sincer, nu credeam că o voi pune şi în practică.
Dormim același somn, dar între noi curge noaptea. În tot acest timp, în spatele pleoapelor, stãm amândoi pe marginea unei stânci și privim când în gol, când unul la altul. Ești chiar lângã mine, dar cumva nu te pot ajunge. Oare n-avem suficiente suflete sã construim o punte? Tu nu îți urãști mâinile cã nu mã poți cuprinde? De ce avem nevoie de toatã pielea asta ca sã ne putem iubi? Oasele ni s-au îmbolnãvit de dor și acum ne stau în cale. Tu nu vezi? Propriile corpuri s-au întors împotriva noastrã. Iubirea e un râu care curge, iar noi suntem doi sãrmani care nu știu sã înoate. Știm cã ne va înghiți și nu avem dreptul sã îi reproșãm asta, pentru cã doar așa vom putea fi în sfârșit împreunã. Dar totuşi, râurile când se odihnesc?

Un gând nu îmi dã pace. Încerc sã îl ignor, dar setransformã într-un cutremur care mã face victima unei incoerențe interioare. Îți vine sã crezi cã un simplu gând dispune de o asemenea putere devastatoare? Și când te gândești cã uneori ne reducem la a fi simple câmpuri de luptã pentru armatele de gânduri, e imposibil sã nu te cutremuri. Devii un vulcan gata sã mistuie totul în cale. De asta ne naștem toți sub semnul fricii. Asta ar trebui sã fie zodia tuturor. Dar frica mea e infinit mai mare cu cât mã gândesc cã nu sunt demnã de propria mea existențã. Numai dacã vulcanul acela ar erupe, existența mea s-ar mistui în absolutul zero. Nu-mi pot privi sufletul în ochi, știind cã am luat numele iubirii în deșert și am nesocotit-o. Cumva, amândoi am fãcut-o. Dacã am înceta sã existãm, ar dispãrea odatã cu noi și pãcatul, cãci nu ne-a fost altceva decât umbrã. Dar oamenii au spus cã marile iubiri sunt rare și eu n-am vrut sã trãiesc toatã viața mea cu gândul ãsta. Și chiar dacã aș fi vrut, n-aș fi putut. Pentru toți cei care cautã adevãrul în afarã, nu îl vor gãsi acolo niciodatã. Adevãrul meu, al tãu, al tuturor se aflã în adâncul ființei noastre. Dar adâncurile noastre aduc a grote și a gãuri negre. Întunericul e dens și doar o mare iubire îl poate pãtrunde. Uneori nici aceea nu e suficientã. Unele adâncuri sunt atât de pustii și reci, încât pânã și lumina moare de singurãtate… Îmi pierd concentrarea, mintea îmi zboarã departe. Încerc sã mã ancorez în prezent și mã agãț de golurile care se nasc între bãtãile tale de inimã. Îl aud pe Nechita. Mã culcasem lângã glasul tãu și te iubeam. Mã rãtãcesc din nou printre gânduri. Sunt prinsã de curenți și sunt aruncatã pe un mal îndepãrtat. Te vãd pe tine. Ții în mânã valiza și sticla Bordeaux din ’56. Oamenii se agațã întotdeauna de speranțã. Ce lucru prostesc e ãsta. La ce bun sã te agãți de ceva pe care mâinile nu îl pot cuprinde? Nu spun cã noi am fi un exemplu de urmat. Noi ne-am agãțat de o sticlã. Pe jumãtate goalã, oricum ne-a mai rãmas doar apã. Dar mintea noastrã nu deosebește adevãrul de utopic. Pentru noi sticla e mai mult decât o sticlã. E promisiunea unei vieți mai bune. De acum încolo, sticla asta amãrâtã va fi Dumnezeul nostru. I-am închinat sufletele și a devenit adãpost îndoielilor noastre. Acum avem la ce ne întoarce. Oare am greșit când am fãcut chip cioplit iubirii noastre? Cã nu i-am permis doar sã fie și i-am oferit materialitate? La ce ne întoarcem de fapt? Am uitat… De ce nu ne-am luat dragostea cu noi? Unde am lãsat-o? De ce am ieșit din noi, de ce ne-am pãrãsit casa? Întrebãrile ãstea mã tulburã, îmi tulburã somnul. Îmi duc mâna la cap, nu știu nici eu ce vreau sã fac, sã îmi mângâi mintea sau sã îi dau peste mânã? Mã cuprinde panica, devin claustrofobicã. Ce cãutam noi în trenul ãsta, unde ne ducem? De ce mã îmbrãțișezi? Spune-mi cã totul va fi bine! Strânge-mã tare! Mi-e fricã… Ne-am împotrivit ființei noastre, crezi cã ne va mai primi acasã? Eu voi crede asta pentru tot restul drumului. Nu mai e mult. Aproape am ajuns. Vãd lumina. E atât de puternicã… Adu-mi valiza! Și ia și sticla cu tine! Am muncit toata viața pentru ea, n-o pot lãsa în urmã. Și, nu uita de picioare! Și-așa nu le-am purtat o viațã întreagã. Ceea ce s-a întâmplat nu poate să fie cumva anulat ca o socoteală greşită?

Oare îţi aminteşti de mine, Ştefan? Şi dacă îţi aminteşti, mă vei putea ierta vreodată?

 

A ta pentru eternitate,

Eva!”

–       Eva, ai primit o scrisoare!

–       De câte ori trebuie să-ţi spun că trebuie să baţi la uşă când vrei să…

–       E de la Ştefan, Eva! mă întrerupse Lia, zăpăcindu-mă întru totul.

Mă ridicasem tremurând şi înşfacasem plicul din mâna Liei. Îl desfaceam parcă visând.

 

 

 

Simplu, scurt, dar profund. Reuşise să scrie întocmai ce simţise. Netipic lui. Mă lovise crunt acest bilet aparent simplu, mă lovise frontal, mă lovise în inimă.

–       Eşti bine, Eva? întrebase Lia parcă vorbindu-mi de la zeci de kilometri distanţă.

–       Întotdeauna sunt bine! îi răspunsesem sec, încercând să o ignor.

–       Ai nevoie de mine! De ce vrei să faci totul singură când vezi că nu se poate?

–       N-am nevoie de ajutor! îi răspunsesem absentă, privind încontinuu biletul de la Ştefan.

–       Cui să îi ceri ajutor? Eşti a nimănui, nici pe el nu-l chemi să vadă ce a lăsat în urma lui..

–       Eşti un nimeni, dragă Lia?

–       Să ştii că nu mă oftică deloc indiferenţa ta; ba chiar, ai ajuns să-mi provoci milă, fată dragă.

–       Nu mai încerca să-mi explici, astăzi, nici dacă ţipi nu te mai aud. Astăzi îmi închid ochii, îmi acopăr urechile, îmi închid sufletul şi nu mai exist. Dacă ar şti cât de dor îmi este de el, dacă ar şti că adorm şi mă trezesc mereu cu el în gând, dacă ar şti cât îl iubesc. Dacă ar şti toate astea.. ce-ar fi? Nu s-ar schimba nimic, Lia, nimic!! Lacrimile îmi cădeau involuntar pe obraji, rănindu-mi puţinii pistrui de pe nas. Lia se aşezase lângă mine, mă cuprinse cu braţele ei subţiri şi călduroase şi începu şă-mi mângăie parul lung şi roşcat, privindu-mă înduioşător în ochi:

–       Eva mea,  nu ai idee câţi oameni te pot iubi în viaţă. Dragostea pentru tine există şi în inimi care bat departe de tine, dar şi în cele care îţi sunt aproape şi care niciodată nu îţi vorbesc despre ceea ce simt cu adevărat pentru tine, poate de teamă sau poate din cauza ruşinii. Şi de cele mai multe ori, te simţi singură şi neiubită, când de fapt, există oameni care tresar doar când îţi pronunţă numele. Fetiţo, de-ai şti câtă lume te iubeşte şi câtă lume a suferit când tu l-ai ales pe Ştefan.. Băiatul ăsta ar fi oprit timpul doar pentru voi doi. Eva mică şi frumoasă, te-ai transformat într-o fantomă. El are dreptate: trupul tau este aici, dar sufletul tău e mereu la el!  Îmi mângâie gingaş obrajii săraţi de lacrimile fierbinţi şi-mi zâmbea drăgăstos. Nu înceta să visezi, să crezi în tine şi să fii un om optimist. În fiecare zi, îi convingi pe cei din jurul tău să fie conştienţi de calităţile lor, în timp ce tu îţi abandonezi visele în uitare. Nu aştepta un moment special ca să începi să îţi îndeplineşti dorinţe. Începi acum! Scutură de praful ăsta melancolic şi fugi la el! Copila mea, lasă-mă să te ajut!

Câteva lacrimi se prelingeau pe obrazul de porţelan al Liei, oprindu-se la colţurile buzelor ei cărnoase şi roşii ca focul. Rareori îşi arăta Lia sentimentele. Ultima dată când întâlnisem acest fenomen paranormal pentru ea, fusese la înmormântarea părinţilor noştri, iar asta se întâmpla acum 8 ani; pe atunci, aveam doar 11 ani, dar imaginea Liei plângând mi-a rămas întipărită adânc în minte. De atunci, nu am văzut-o decât zâmbind. Era o persoană care ştia să se prefacă foarte bine, de fapt, nu ştiu să fi fost o clipă în care Lia să-şi fi arătat adevăratele sentimente, dar acum ceva era diferit. Lia plângea! Lacrimile păreau că valsează pe obrajii ei albi, lipsiţi de viaţă ai spune, dar atât de catifelaţi şi frumoşi. Avea părul negru ca tăciunele; lung, atât de lung încât îi acoperea coapsele. Era atât de drept c-ai fi spus că e ţinut de vrăjitori. Îi plăcea să-l lase liber şi nu-l pieptăna decât seara şi dimineaţa ca să nu-şi piardă din strălucire. La urma urmei, nici nu necesita multă îngrijire. Dacă nu o cunoşteai, ai fi crezut că stă o zi întreagă să-l aşeze, dar părea că se aşează singur. Folosea un ruj roşu aprins care îi scotea ochii de un negru ameţitor în evidenţă. Avea buze cărnoase ce atrăgeau privirile oricui, iar genele, Doamne, ce gene lungi avea. Purta o rochie albă până deasupra genunchiului, dar pielea ei părea mai albă decât însuşi albul. Avea picioare subţiri şi lungi. Orice bărbat s-ar fi îndrăgostit de ea, dar Lia nu permitea nimănui să facă asta. Ea se hrănea cu poveştile altora şi prefera să scrie despre o iubire perfectă. Iubise cândva şi poate încă mai iubea aceeaşi persoană. Era tânără şi avea o viaţă înainte, dar ea alesese să şi-o petreacă într-o casă mică la periferia Sibiului. Era înconjurată de pădure, iar singurătatea îi oferea putere. Nu îi era frică de nimic. Aş fi crezut că măcar în singurătate era ea, dar Lia avea mai multe măşti decât avusese Ştefan, iar măştile ei nu reuşisem niciodată să le identific. Tot ce ştiam despre ea era faptul că se îndrăgostise pe un peron, Peronul 7. Avea 17 ani atunci, iar idila ei durase 10 ani. Nu a ştiut nimeni şi nici nu cred că va şti cineva ce s-a întâmplat cu iubitul Liei. Ea a preferat să spună doar “E mort!”. Niciodată nu a spus mai multe despre el şi a ştiut să-şi ascundă orice urmă de suferinţă refugiindu-se departe de toţi cei ce o cunoşteau şi îmbrăţăşând necunoscutul. O cunoştea tot Sibiul datorită frumuseţii ei neînchipuite, datorită cărţilor şi picturilor pe care le dăruia. Nu făcea nimic pentru bani. Ei i se oferea totul.

Imaginea Liei plângând o învăluia într-o aură ciudată. Era ceva neobişnuit şi când realiză ce se întâmpla cu ea, îşi şterse în grabă lacrimile şi ieşi fără să spună nimic. Nu m-a deranjat această plecare subită, căci astăzi văzusem o altă Lia. Mă simţeam mândră de mine. Ştiam că după acest episode avea să se ascundă de mine, iar eu puteam, în sfârşit, să-mi văd de durerile mele.

–       Te-aştept la o cafea la mine în gând, Ştefan ! spuneam privind pe fereastră absent şi oftând. Dacă aş putea să te creez din cuvinte, aş începe să scriu despre tine acum. Dacă aş putea să îţi dau viaţă doar citind, nu m-aş opri să te caut în cărţi. Dacă aş putea să te ating prin imagini, te-aş privi până când mâna ta s-ar uni cu a mea. Dacă aş putea să ştiu că exişti, ţi-aş scrie, ţi-aş citi, te-aş privi, până când paşii tăi la mine ar veni!

–       Ai grijă ale cărui sfaturi le urmezi, dar fii răbdătoare cu cei care ţi le dau. Sfatul, e o formă de nostalgie, răspândirea lui e o cale de a lua trecutul din coşul de gunoi, curăţindu-l, acoperindu-i cu vopsea părţile urâte şi refolosindu-l pentru mai mult decât merită. Soluţia se află mereu în faţa ta, dar frica te orbeşte. Sunt oameni care încearcă să negocieze cu sufletele curate, ameţindu-le în promisiuni şi vise frumoase. Sunt cei care fură din idei, din valori şi din munca de-o viaţă. Nu le împrumută, doar smulg în fiecare zi câte ceva bun din suflete frumoase. Iar într-o bună zi, îi poţi auzi cum respiră prin alţii. Nu întotdeauna un om îndrăgostit face cele mai potrivite gesturi. Şi nu trebuie să ne mâhnim. E ca şi cum ai certa un copil care s-a murdărit intenţionat pentru a-l privi în timp ce ne zâmbeşte. Adio, Eva!

Nu mai apucasem să-I spun nimic, căci Lia ieşise în grabă şi please. Fusese ultimele cuvinte pe care le auzisem de la ea şi nu ştiam dacă avea să o mai văd vreodată.

Tot ce ştiam era că trebuia să fug la poştă şi să-I trimţi scrisoarea lui Ştefan cât mai repede, ceea ce şi făcusem. Când mă întorsesem acasă, totul părea negru şi pustiu. Lia luase totul cu ea şi îşi pustiise casa, lăsându-mă să trăiesc în singurătatea mea.

Ştefan era scăpărea mea !

Naufragiu..

Imagine
 
*Când lumea ta , se întâlneşte cu lumea mea , formează un paradis !*

Şi trec pe lângă ea în fiecare zi şi îi văd zâmbetul şi mă întreb: oare de ce e fericită? A pierdut tot, nu mai are nimic şi pe nimeni.. Şi totuşi zâmbeşte bucuroasă ca şi cum viaţa chiar ar fi frumoasă şi ca şi cum chiar merită să lupţi în continuare, chiar dacă picioarele plutesc în aer, chiar dacă nu mai ai stabilitate. Şi trec pe lângă ea şi mă simt ca o fantomă, o formă fără contur, fără suflet, fără acea putere de a înţelege totul din jur. Şi mă simt gol pe interior, mă simt rece şi totodată simt că ard din cauza acelei neputinţe trupeşti. Încerc să îmi ridic colţurile buzelor şi tot ce reusesc este o grimasă al cărei contur nu va bucura nicicând pe cineva. Şi iarăşi îmi privesc chipul palid în oglindă şi încerc să găsesc acel lucru special, frumos, însă cearcănele dau de gol singurătatea şi gelozia.

Dar o văd în fiecare zi. Parcă niciodată nu oboseşte zâmbindu-ţi, parcă mereu îi place când te îmbrăţişează. Când o văd nu simt altceva decât agonie. Nu reuşesc să mă bucur de zâmbetul său sincer, ci mă închid încercând să sec izvorul lacrimilor ce încearcă a-mi uda obrajii palizi. Şi iarăşi o întâlnesc, aceeaşi fată, acelaşi zâmbet, aceiaşi ochi. Veselă şi râzând chiar dacă a pierdut tot şi totul a pierdut-o pe ea. Pare un înger care a căzut pe pământ fără a putea să-şi mai recapete aripile. Şi a făcut în aşa fel încât să-şi uite trecutul, iar acum fiecare moment din viaţa ei este o minune şi un nou mister.

Şi încă o văd, cum merge singură pe drum spre parc. Şi se aşază tot singură pe o bancă şi începe să fredoneze o melodie liniştitoare pe care probabil a auzit-o undeva. Şi lacrimile-mi încep a curge încet, linii negre fără urme de rimel ale ei, purtând şirul gândurilor mele departe. Şi încerc să plec, însă îmi place, o urăsc, dar îmi place. Îmi detest fiinţa, propria persoană mă dezgustă. Încerc să-mi dezintegrez corpul, însă nu vrea să cedeze, nu vrea să mă lase, nu vrea să îl las. Şi trec în fugă pe lângă ea, dar nu-mi poate vedea lacrimile.. Nici zâmbetul..

Şi încă o văd trecând prin acelaşi parc, pe lângă aceeaşi bancă, fredonând acelaşi cântec. Şi vreau să îi ies în cale, să îmi zâmbească şi mie, însă mi-e teamă, teamă că acel zâmbet mă va schimba. Nu vreau să mă schimb, îmi place neputinţa acestui trup atât de uman, nu vreau să ajung ceea ce am urât toată viaţa mea. Şi vreau să mor. Nu acum, nici mâine, însă cândva vreau să mor. Să pot spune adio, să-mi închid ochii, să păşesc mai departe de limitele materiei şi ale gândirii. Dar dacă îmi va zâmbi, dacă mă va ispiti să o îndrăgesc, atunci nu voi mai putea muri, nu voi mai putea spune adio. Aş vrea să ştie mai multe, aş vrea să ştiu mai multe, însă timpul nu ne lasă. Putem doar să trecem unul pe lângă altul, să păşim în direcţii diferite şi să spunem adio şansei. Poate e mai bine aşa, poate că dacă ar fi altfel, dar doar poate.. Nu vreau să mă gândesc şi să mă las pradă viselor muribunde în care mă înec şi odată cu mine se îneacă şi imaginea ei. Şi dispărem încet fără să spunem ‘stop’, fără să ne oprim, fără să respirăm.

Ne sufocăm încet, îi simt parfumul şi zâmbesc. Chiar dacă nu voiam, chiar dacă mi-era frică, acum am devenit nemuritor datorită ei. Şi încerc să fiu ceea ce nu sunt şi vreau să mor. Şi nu acum, nu mâine, dar în eternitate vreau să mor şi să plutesc. Dacă îmi vei îndeplini dorinţa te voi lăsa să mă transformi. Acum lasă-mă să dorm, să-mi visez sfârşitul şi trecutul, să sper la un viitor întunecat de lumina roşiatică a amurgului. Lasă-mă în liniştea mea bolnavă şi în balta rece de acolo. Da, acolo este locul meu, doar acolo.

Şi iar încerc să mă ridic, dar treci pe lângă mine şi îmi zâmbeşti şi iarăşi rămân pe loc privindu-ţi făptura zveltă dansând în ploaie. Şi iar mă întreb de ce şi iar nu primesc niciun răspuns. Alunec încet şi cad în abis, în întunericul eternităţii şi în văpaia raţiunii. Şi îmi presari trupul cu scrum şi desenezi linii pe mine. Mă omori, mă învii, mă faci să simt. Îmi dai aripi, mă laşi să zbor, îmi arăţi lumea. Crezi că sunt aşa naiv încât să stau, însă plec şi te părăsesc şi atunci tu vii şi mă îneci şi mă sugrumi.

Şi iarăşi trecem unul pe lângă cealălalt şi tu te miri şi îmi zâmbeşti subtil, dar eu nu mai vreau să te văd şi îmi acopăr ochii şi atunci cad. Dar nu mă laşi, mă prinzi, mă ţii. Şi iarăşi îmi zâmbeşti, mă îmbrăţişezi, vrei să mă transformi. Dar nu îţi dau voie. Nu până nu îmi îndeplineşti o ultimă dorinţă. Lasă-mă să mor, omoară-mă de vrei, doar închide-mi ochii şi sărută-mi pleoapele, lasă-mă să dorm. Îmi plec chipul înaintea-ţi, îmi las ochii în jos, dar îţi văd umbra plecată. Ai dispărut. Încerc şi-ncerc şi totuşi parcă nu mai pot.

Îmi este teamă, dar totuşi, vreau să te văd zâmbind, zâmbindu-mi mie. Încerc să te strig, dar mă prăbuşesc. Nu, nu acum, te rog. Însă tu vrei cu orice preţ să îmi îndeplineşti dorinţa. Şi mă omori, mă laşi să pier singur, fără alinare. Dar te văd în ceaţă, te văd zâmbind şi înţeleg. Ştiu ce-ai vrut şi ce am vrut. Eu am vrut prea mult, tu prea puţin sau poate invers.. Acum tu ai totul, eu nu mai am nimic. Şi totuşi e bine, nu mă plâng. Înţeleg cum te-ai simţit, însă parcă îmi este cald, îmi este bine. Tu zâmbeai şi ştiai că într-o zi vei plânge, eu plângeam, dar nu ştiam decât că voi muri. Nu credeam că moartea te face să zâmbeşti. Am transformat grimasa în zâmbet şi tu te-ai transforat în înger. Şi acum stai şi păzeşti atâtea suflete şi totuşi ţi-e bine.

Şi iarăşi ne vom întâlni, dar eu atunci nu voi mai fi. Tu vei veni doar şi îmi vei pune o floare pe mormânt. Şi floarea va fi roşie, un trandafir frumos. Şi nu se va ofili nicicând căci tu o vei uda zilnic. Dar nu vreau să plângi, măcar acum că-s moartă, râzi pentru mine şi odihna mea. Acum te las să zâmbeşti, dar tu nu mai vrei. Am vrut să mor, m-ai ajutat, acum tu suferi şi plângi, dar te îmbrăţişez şi te simţi mai bine. Dar eu dispar încet-încet şi te las singură şi iarăşi plângi. Dar stai, zâmbeşte, sunt sigură, ne vom mai întâlni şi atunci vom trăi pentru eternitate…

Dragă noiembrie… ( 2 )

Imagine

 

Moştenirea

 

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem: clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minți mai înguste… Asta era tot ce-mi trecea prin gând când deschisesem ochii. Eram în patul meu, al nostru. Fiecare obiect din casă avea să-mi aducă aminte de el. Încă îi simţeam parfumul ce devenise înţepător; mă moleşea. Priveam necunăscătoare încăperea şi-l vedeam pe el, făcându-şi rutina de dimineaţă. Îi ştiu chipul speriat când e singur şi l-am vâzut de atâtea ori când plângea în braţele mele. I-am văzut toate măştile, căci mereu îşi uita încăperile deschise.Trebuia mereu să-i cotrobăi pentru a-l putea descoperi pe el, întreg, dar niciodată nu l-am găsit complet decât atunci când era lângă mine. Îi urcam mereu în minte, urcam fiecare treaptă zăbovind puţin şi admirând-o, căci era o treaptă de-a lui. Urcam singură, căci îmi plăcea să-l găsesc copil.  Cred că doar 3 ani din viaţă a trăit fără mască. Şi atunci, pentru că-l îngrijea aceaşi femeie.Doar atunci îşi închidea ferestrele, toate! Şi trăgea perdelele, toate! Fugeau toate celelalte femei, toate,  pentru că el aparţinea deja uneia. Mereu ieşeam fugărită de cât de tare l-am iubit neputând să cred că poate trăi atâta iubire într-un om, într-un singur om.

Trăiam în lumea mea. Nu simţeam nimic sau, cel puţin, încetasem să mai simt. Distingeam din când în când zgomotul făcut de gemul deschis. Vântul îl izbea puternic. Nici nu vroiam să mă ridic să-l închid. Aerul rece îi curăţa parfumul din cameră. Mă ridicasem leneş vrând să pregătesc cafeaua. Era prima zi în 3 ani când aveam să-mi beau cafeaua singură. Ce-avea să fie? Toate au un început. Nu-mi simţeam corpul, habar nu aveam ce vroia să facă, nici nu ştiam ce vreu să fac, de fapt. Prepar absentă cafeaua şi mă aşez la masa… noastră. Închid pleoapele obosită de viaţă. Când îi deschid, el îşi prepara ca în fiecare dimineaţă ouăle prăjite cântând vesel melodia pe care dansasem la prima întâlnire, melodia noastră. Dansam în fiecare dimineaţă în timp ce el îmi cânta. Se întoarse brusc, iar ouăle şi tigaia dispăruseră.

–       Auzi? mă întrebă cuprinzându-mă de şolduri.

–       Ce? îl întrebam surprinsă fericit.

–       N-ai auzit? întrebă el uimit.

–       Ce?

–       Lumea se schimbă tot mai mult şi noi, mă sărută la fel de zâmbitor, ne iubim. Iubirea mea face un zgomot asurzitor şi tu nu auzi?

–       Nu aud…

–       Nu eşti atentă! Nţ, nţ, nţ. Ne invârtirăm împreună până ce ajunseserăm în sufragerie, prăbuşindu-ne voluntar pe canapea, unul peste altul. Eşti mai frumoasă când nu eşti bosumflată, iubito! continua el sărutându-mă neîntrerupt.

Se ridica, lăsându-mă să-l privesc buimacă. Se îndrepta spre fereastră. Soarele strălucea puternic şi mirosea a lavandă. Ştiu asta pentru că el deschisese fereastra, lăsând razele soarelui să-mi mângâie chipul.

–       Azi, m-am gândit să le las onoarea de a te admira de-a pururi.

Îl priveam mai năucă ca înainte. Se îndrepta zâmbind larg spre mine. Îşi puse braţele în jurul meu, mă mai sărută o dată şi ieşi în fugă cu mine în braţele sale puternice şi calde, afară. Soarele mă ardea. El mă proteja.

–       Piei, cerc de foc şi nu-mi atinge regina! Mă lăsă pe iarba verde. Ne-am întins amândoi, privind cerul. El se ridică într-un cot şi-mi analiză profilul.

–       Cât de frumoasă eşti, Eva! Frumoasă şi a mea! De-ar putea, soarele şi-ar face cuib în părul tău roşcat şi la fel de dulce ca căpşunile. Norii ţi-ar picta pe chip iubire, ca să iubeşti un slujitor naiv ca mine.

Îmi sărută mâinile şi mă ridică în picioare. Se lăsă în genunchi şi-mi mângâie picioarele pânaă ajunse în dreptul abdomenului pe care-l sărută uşor. Îşi lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup şi-şi plecă privirea în pământ.

–       Îţi jur credinţă, regina mea! Jur să te iubesc până când … până cănd, demonii mă vor ucide a mia oară. Jur să te iubesc o eternitate sau poate două. Sau chair trei şi, de ce nu, o mie de eternităţi. Ia-mă în stăpânire, prea frumoasa mea regină! Se ridică şi mă sărută lung şi apăsat, iar cerul coborî şi ne veghe iubirea şi soarele ne fu martor.

–       Jur să te iubesc până când va pieri şi cel de-al douăsprezecelea infinit! îi şopteam, vrăjită de copilăriile lui.

Închid iar pleoapele vrând să imortalizez acest moment, însă când îi deschisesem, eram la fel de singură şi de tristă, cu vântul în păr, la masa din bucătăria noastră.

–       Eva, Ştefan a plecat pentru totdeauna! îmi spuneam cu vocea stinsă.

Câteva lacrimi reuşiseră să-mi scape pe obraji, dar le şterg în grabă când aud nişte bătăi puternice în uşă.

Aş fi vrut să le ignor, dar dacă era el? Dacă se întorsese? Alergam cu ochii scăpărând de speranţă, mâna tremurându-mi când fusesem nevoită să descui uşa. Nici nu-mi aminteam când o încuiasem. O deschid zâmbind, dar în faţa mea se afişă un domn scund, îmbrăcat într-un costum negru. Avea chipul alb, cu o privire pătrunzătoare, dar rece şi melancolică. Un zâmbet forţat îi apăru pe chip, dându-şi seama din mimica feţei mele că chipul lui posomorăt mă intriga.

–       Doamna Eva Gherasim? întrebă dânsul privindu-mă călduros acum.

–       Doamna Gherasim? îl priveam confuză.

–       Nu sunteţi doamna Eva Gherasim? se miră domnul misterios.

–       Da, da, eu sunt! îi răspund buimacă.

–       Vă anunţ că sunteţi singura moştenitoare a averii domnului Ştefan Gherasim.

Îmi simţeam inima mugind a durere. Îmi simţeam picioarele tremurând, iar respiraţia mi se îngreuna. Omul din faţa mea dispărea într-o ceaţă deasă. Găndurile mi se amestecau ca-ntr-un aluat nereuşit. Lacrimile mă năpădiră. Moartea îmi bătea la uşă.

–       Doamnă, sunteţi bine?

Fu tot ce reuşisem să mai aud. Îi simţisem mâinile aspre pe trupul meu, încercând să mă prindă. Simţeam cum mă sting. Era imposibil. Trecuse o noapte. Ce se întâmplase cu Ştefan? Nu, nu! Negam posibilitatea unei nenorociri; îngerii nu mor. Ştefan! Unde era iubitul meu Ştefan? Mă zbăteam ca un peşte atins de razele soarelui şi privat de apă. În sufletul meu era un război pe urma căruia trebuia să moară cineva: ori eu, ori conştiinţa mea! Mai aveam eu o conştiinţă? Îl alungasem pe cel ce locuia în mine; părăsindu-şi casa, mă lăsase incompletă, goală, seacă, iar acum, posibilitatea morţii lui mă îngrozea.

Când reuşesc să-mi revin, acel domn ce mă speria acum, stătea lângă mine. Figura lui exprima teamă.

–       Unde e Ştefan? îl întrebam îmbrâncindu-l.

–       Eva! ţipă el deodată. Calmează-te! Mergi şi te îmbracă; trebuie să plecăm imediat. Fără întrebări! Îmi tăiase brusc orice cale de a-i cere explicaţii. Situaţia mă depăşea, dar putea fi singura mea cale de a şti ce se întâmplase cu Ştefan. Îmi luasem repede un pulover destul de subţire pe care nici măcar nu aveam să-l port, dar simţeam nevoia să-l ascult.

–       Încuie uşa! îmi replică dur imediat ce păşisem afară.

–       Nu vine nimeni aici.. încercam în zadar să-l calmez.

–       Am spus să încui uşa!

Păşea iritat treptele spre maşina neagră. Într-o altă situaţie, aş fi analizat-o atent, dar acum, vedeam doar o banală maşină neagră, ce probabil îl costase o avere.

–       Unde mergem? reuşisem să-l întreb după câteva zeci de minute în care merseserăm încontinuu. Tăcerea părea să mă înghită şi aveam proasta impresie că mergem de câteva ore bune.

–       Te aşteaptă Ştefan! îmi răspunse zâmbind.

–       Ştefan trăieşte?

–       „Ştefan trăieşte?”, o întrebare mai nelalocul ei, nu putea fi pusă de altcineva.

–       Ce vreţi să spuneţi?

–       Ştefan îţi va explica totul.

Ţin minte că mă cuprinse somnul. O moleşeală înspăimântătoare mă învăluise brusc. Domnul de lângă mine mă privi zâmbind ceea ce mă îngrozi într-o oarecare măsură. Habar nu am cât ar fi putut dura drumul şi nici nu aş avea cum să aflu vreodată. Când reuşisem să-mi recapăt cunoştinţa şi să mă trezesc, mă aflam într-o cameră albă. Nu era nimic în jur decât o masă din lemn de mahon; pe masă, o vază neagră ţinea în viaţă 13 trandafiri albi. Era mâna lui Ştefan; doar el ar fi putu face aşa ceva. Mă apropiasem destul de mult de ei după ce mă ridicasem uşor ameţită. Aveau parfumul lui şi erau la fel de catifelaţi ca mâinile lui. Uşa se deschisese brusc, iar eu mă întorsesem buimacă. În cadrul uşii apăru el! Genunchii mi se înmuiaseră, respiraţia îmi era greoaie, buzele îmi tremurau vizibil şi când simţisem că puterile mă lăsau, el era lângă mine, ţinându-mă în braţe. Parfumul lui mă ameţea. Atingerea lui îmi fura tot ce mai putea fi numit putere în mine. Eram neputincioasă în braţele lui, dar totuşi, eram cea mai puternică femeie pentru că eram a lui, iar el era cel mai puternic bărbat fiind al meu. Respiraţia îi era agitată. Încercă să spună ceva, dar ezită. Într-un final, mă privi atent şi spuse:

–       M-ai uitat?

–       Am avut când?

–       M-ai uitat? repetase întrebarea privindu-mă serios.

–       Nu, îi răspund lăsându-mi privirea să cadă la pământ.

–       Mă mai iubeşti?

–       Nu.

–       Atunci?

–       Nimic.

–       Nu simţi nimic?

–       Simt totul.

–       Şi pentru mine ce simţi?

–       Nu.

–       Nu ce?

–       Nu vreau să-mi amintesc!

–       De ce?

–       Pentru că doare.

–       Rău?

–       Teribil.

–       Înseamnă că încă îţi pasă.

–       Mă străduiesc să nu-mi pese.

–       De ce?

–       Pentru că sunt nevoită.

–       De ce?

–       Tu ai plecat!

–       Sunt chiar aici, m-am întors.

–       O să pleci iar.

–       Poate.

–       Sigur!

–       Nu se ştie.

–       De ce m-ai lăsat aşa? Singură, rănită?

–       Tu m-ai alungat!

–       Nu te-am alungat. De m-ai fi iubit, mi-era de ajuns.

–       Te-am iubit!

–       M-ai iubit? Ai încetat să o mai faci? îl întrebam cu vocea stinsă de lacrimile ce-şi făceau apariţia pe faţa mea albă. Mi-aș dori să îți aduci aminte de mine, să fiu gândul care te bântuie mereu, să te gândești ce fac, dacă mi-e bine. Să te gândești la ochii mei albaștrii care ți-au plăcut de când m-ai văzut, să te gândeșima dată în brațe. Să îți aduci aminte că ai fost cea mai importantă persoană pentru mine și că mereu am fost aici pentru tine când ai avut nevoie de mine, că ți-am dat aripi să zbori și te-am făcut să ai încredere în tine și să lupți pentru ceea ce îți dorești. Aș vrea să îți amintești că am fost singura care te-a iubit, dar care nu a ajuns în patul tău pentru că am știut să mă fac respectată, să te gândești că eu te cunosc cel mai bine și doar după vocea ta pot să îmi dau seama dacă ai pățit ceva, dacă ești trist sau fericit. Într-o mică parte, azi, îți trăiești visul datorită mie, pentru că am știut să te ambiționez atunci când erai la pământ. Te-am ridicat și ai găsit un sprijin în mine, din păcate, eu mi-am permis să sper la mai mult. Asta a fost greșeala mea.

–       Eva, îmi spuse ridicându-mi bărbia şi privindu-mă adânc în ochi, Eva frumoasă şi prostuţă, te iubesc şi o să te iubesc până ce va trece eternitatea de o eternitate de ori. Te iubesc mai mult decât mi-ar permite infinitul să o fac şi totuşi, tu mă alungi. Mă alungi şi îţi înfinigi cuţitele de foc în mine. Oh, Eva mea, de ce nu mă laşi să te iubesc? De ce, copilă?

Îşi mişca mâinile pe obrazul meu, închizându-şi ochii deseori. Îşi lăsă capul în părul meu şi-i auzeam respiraţia, se hrănea cu parfumul lui. Îi simţeam barba neagră înţepându-mi gâtul şi buzele moi sărutând fiecare bucăţică de piele zgariată. Îşi coborî mâinile pe umerii mei, dezgolindu-i şi sărutându-i delicat şi înfiorător. Mâinile lui coborau leneş pe trupul meu, poposind pe fiecare bucăţică de piele şi oferindu-mi fiori de plăcere. Mâinile lui îmi ofereau o strălucire deosebită, fiecare bucăţică din mine, atinsă de el, devenea a lui şi numai a lui. Îmi fura tot, dar Doamne, cum îl iubeam.

–       Ştefan… reuşesc să îndrug buimacă, ameţită de atingerile lui plăcute.

Mă săruta înnebunindu-mă şi lăsându-mă să mă prăbuşesc în braţele lui. Ştiu că era puternic, era mai puternic lângă mine. Îmi pierdusem orice control asupră-mi din clipa în care pătrunse în cameră. Atingerile lui erau mai calde şi mai pătrunzătoare decât înainte. Închidea ochii atât de des încât îi simţeam gândurile arzându-mi pielea. Tăcerea lui ţipa. Eram în agonie. Două trupuri se contopeau în unul singur!

Iubeam să-l privesc dormind după ce mă iubea. Visa frumos şi întotdeauna aşteptam să se trezească ca să-mi cânte visul lui, sărutându-mă delicat. Îi iubeam ochii pe care-I avea când se trezea. Erau calzi şi mă căutau cu privirea, iar atunci când mă găseau, Doamne, când mă găseau, storceau din mine toată puterea, furându-mi săruturile cu privirea. Avea un zâmbet ameţitor şi de fiecare dată mă îmbătam de Ştefan când se trezea. Atunci, avea cea mai mare puterea asupra mea. Dormea de câteva ore bune; să fi fost trei sau cinci, nu-mi pot da seama. Îl privesc admirativ, ca de fiecare dată ca mai apoi să-mi arunc privirea prin cameră.

Mă ridic leneş, încercând să nu-l trezesc. Dormea atât de frumos; părea a fi un copil extenuat de la prea multă joacă în curtea din spate a casei. Cerul era înnorat, însă tot ferisem perdeaua, lăsând puţina lumină de afară să intre între cei patru pereţi albi ca spuma laptelui. În şemineu, jăraticul era singurul care răspândea căldură. Mă îndreptam agale spre lădiţa cu lemne de lângă şemineu şi ridicam obosită două lemne, aruncându-le peste jăratic. Imediat după, câteva scântei începuseră să sară. Se aprindea focul. Îl priveam pe Ştefan mai îndrăgostită ca niciodată. N-aş fi crezut că-l voi mai avea vreodată lângă mine. Lânga haina lui aruncată pe scaun, zărisem un bilet. Poate nu ar fi trebuit să-l deschid, însă simţeam că-mi aparţine. Şi chiar aşa era!

Amândoi ştim că trebuie să rămân aici un timp. Nu sunt sigur când ma voi întoarce şi, deşi nu a trecut foarte mult timp, îmi dau seama că mi-e dor de tine, mai mult decât mi-a fost vreodată dor de cineva. O parte din mine tânjeşte să sară în avion şi să vină să te vadă chiar acum, dar, dacă, legătura dintre noi este atât de reală pe cât cred eu că este, atunci o să trecem şi peste asta. Şi mă voi întoarce, îţi promit. În piţinele clipe pe care le-am petrecut împreună, am trăit mai mult decât visează cei mai mulţi oameni să trăiască. Număr zilele până când te voi revedea. Să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc.

 

Ştefan

 

Nu avea nici o dată scrisă, ceea ce mă întristă. Nu puteam fi sigură că este pentru mine, dar simţeam că mie imi fusese predestinat.

–       L-ai găsit! spuse, cuprinzându-mă brusc de şolduri şi sărutându-mi gâtul. Era pentru tine, dar n-am mai apucat să-l trimit..

–       De ce?

–       Pentru că eram deja în aeroport când îl scriam.

–       . . .

–       Mi-a fost destul de greu să-ţi scriu. Aveam prea multe de spus şi nu ştiam de unde să încep. Ceea ce era sigur: trebuia să scriu multe. Mi-a fost frică atunci. ă mă ţine în suspans pentru că nu ştiu ce se va întâmpla când cerneala va lua formă pe hârtie şi mâna mea nu mai este de oprit. Când peniţa stiloului zgârie aşa de tare hârtia albâ încât sunt în stare să nu aud că sufletul meu se sparge în milioane de bucăţi pentru că rândurile mele mâ vindecă pentru câteva clipe şi golesc tot din mine ce de mult era plin. Câteodată îmi este frică de literele astea de culoare albastru închis, îmi este frică de adevărul lor. Îmi este frică să nu mă înec înainte să termin de scris, să nu mai am destul oxigen în plămâni ca să lupt pentru ultima suflare care mereu îmi salvează viaţa. Încep să respir din nou abia după ce pun ultimul punct pe foaie. Şi dacă se întampla să mă înec înainte să dau camerei mele ultimul sentiment din torace… atunci înseamnă că m-am pierdut în mine şi nu am fost în stare să mă salvez, dar ştiu că tu vei veni şă mă vei învia. Şi mai ştiu că mereu mă voi pierde când îţi voi scrie şi că niciodată nu vioi reuşi să-ţi scriu ceea ce vroiam de fapt să-ţi scriu sau să duc la bun sfârşit scrisoare, de aceea mă limitez la putinele rânduri pe care le primeşti de la mine. Nici măcar un roman nu mi-ar fi de ajuns să-mi termin scrisoarea pentru tine şi, uneori, simt nevoia să scot zeci de volume, doar pentru aţi arăta cum ar trebui să fie introducerea scrisorii mele pentru tine, dar apoi mă opresc, căci un alt gând mă bântuie. Şi stau cu orele şi mă gândesc cât de stupid este distanţa. Şi să ştii că pentru mine, distanţa nu este distanţă, ci faptul că nu ştiu dacă îţi este dor de mine sau mă uiţi. Şi, Doamne, cum mă chinuie gândul ăsta. De aceea scrisorile mele sunt mereu seci şi scurte.. pentru că sunt furios pe tine, căci nu ştiu dacă te gândeşti sau nu la mine. Minciuna a trăit pentru mine, ca eu să mă pot ascunde. Iar acum e prea târziu. E în casa mea, în patul meu, e pretutindeni. Mi-a furat viața. Propria mea creație s-a întors împotriva mea. Și cel mai înfricoșător e că în tot acest timp a existat un singur moment în care m-am putut împotrivi. O singură clipă de luciditate. “Nu o să mă mai fac bine, nu-i așa?” Poate că până la urmă nu toată lumea poate fi salvată. Oricât de mult vrei să crezi, credința nu va schimba lucrurile. Eu sunt propriul meu sfârșit. De abia acum văd asta. Căci, de fapt, tu asta-mi eşti: eşti minciuna care mă amăgeşte zilnic. M-ai invadat! Îmi cutreieri venle şi cele mai ascunse colţuri din mine, iar eu nu te pot opri pentru că tu m-ai luat în stăpânire. Eşti stăpână pe mine, eşti stăpâna mea. Şi de câte ori aş vrea să renunţ la tine, realizez că mă mint singur. Nu vreau asta; jur ca nu vreau! Nu sunt o persoană drăguță. Nu există un eu mai cald și mai bun, care așteaptă să fie scos la lumină. Trebuie să înțelegi asta. Te va scuti de multe bătăi de cap. Sunt o persoană dură. Pot fi crud. Asta sunt eu. Până în măduva oaselor. Nu sunt nici mândru de asta, nici nu mi-e rușine. Așa stau lucrurile. Şi așa vor rămâne! M-ai golit de cuvinte, femeie! M-ai golit de tot ce aveam bun în mine! Ţi-am lăsat banii mei, averea mea doar ca să pleci şi să mă laşi în singurătatea mea, chiar dacă ştiu că, plecând, nu te vei sătura doar cu banii mei, ci îmi vei lua totul, eu tot risc. Nu te iubesc, Eva!

–       Hai să lămurim câteva lucruri! Te-am iubit la început. E adevărat. Dar apoi mi-am pierdut interesul. Nu a fost nimic personal, înțelegi? Vezi, tu, am acest dar morbid de a distruge totul. Înainte de tine a fost altul, ție un alt nefericit îți va lua locul. E un cerc vicios, de care nu numai că nu vreau să mă eliberez, dar în afara căruia știu că nu aș putea să trăiesc vreodată. În iubire e nevoie să îți zidești sufletul, iar eu nu mi-aș semăna niciodată plămânii la picioarele iubirii. Unii oameni nu sunt făcuți pur și simplu pentru asta. Te-am folosit. Și asta e la fel de adevărat. Și dacă ar trebui s-o fac din nou, aș face-o fără să stau pe gânduri. Și tu m-ai folosit, desigur, dar mie nu mi-a păsat câtuși de puțin de asta. A fost un schimb cinstit. Complicațiile au apărut când tu nu te-ai putut abține să faci din asta o poezie. Vezi, tu, poeziile se transformă întotdeauna în drame. Iar dramele rareori au un final fericit. De asta ne aflăm acum în punctul ăsta, în care tu îmi spui că ți-e dor, iar eu îți spun “Și ce dacă?”. Acum e momentul când te enervezi, îmi întorci spatele și îmi arunci câteva vorbe grele. “Ție nu ți-a păsat niciodată de mine?” intervine cumva retoric, căci e evident că nu aștepți un răspuns. Îi urmează previzibil “Cum o să mai dormi noaptea?” la care îți răspund printre dinți “Ca și până acum. Goală!”

–       Ieşi pe uşa asta şi nu te mai întoarce! ţipă Ştefan ca şi turbat.

–       Dă-mi actele! îî spusesem încercând a părea rece.

–       Adio, Eva! spuse zâmbind.

–       Adio, Ştefan! şpusesem în timp ce ieşeam.

Avea să regret toată viaţa pentru tot ceea ce spusesem şi, ştiam că şi el minţise. Fiecare pentru a-şi salva pielea. Noi eram genul persoanelor orgolioase şi mincionoase. Eram bogată şi totuşi, cea mai săraca! Era evident şi sigur, tocmai îl pierdusem pe Ştefan pentru totdeauna! Şi nu voi şti niciodată de ce am făcut asta!

Poème à bout de forces

 

Elle est ineffable,la façon dont notre univers vole

En éclats qu’on ne peut pas rassembler

Et les autres mondes continuent à exister,complets, non touchés

Par l’amertume des lendemains auxquels on refuse la chance

D’être semblables à toi, mémorable jour d’hier

Encadré et accroché à un mur qui s’était écroulé sans toi.

Pourquoi les oiseaux savent encore gazouiller et le ciel ne connaît pas

D’autres couleurs que le bleu

Quand l’encre de ma plume est depuis longtemps sèche je ne veux même pas comprendre.

Dans ma poitrine s’agite le néant d’un trou noir

Avide d’étoiles et de n’importe quelles poussières

Et dans ma poche il n’y a qu’un lopin de terre.

Les horloges se cassent en vain, assourdies par leur propre tic-tac

Comme si l’histoire s’était jamais mesurée par le biais du temps,

Il ne nous attend jamais et nous nous arrêtons si souvent

Pieds nus sur les longs chemins de la recherche de soi-même,

Ayant la forme d’un carré, cherchant nos quatre côtés que les écrivains nous recommandent

Et on ne rattrape plus ses instants.

Je voudrais que le passé et le présent, des tours jumelles,

S’effondrent devant moi et qu’ils fassent l’amour dans les ruines.

L’avenir, le Pont de Londres se transforme de la chanson en réalité

tous les matins depuis que

Le jour où personne n’a décroché le téléphone

A été réel.

Imagine

Un plâns mai degrabă

Imagine

Cu pleoapele căzute şi mâna tremurându-i pe stilou, Gabi trase adânc aer în piept şi continuă să scrie. Probabil, aceasta avea să fie ultima ei scrisoare trimisă lui Marius Dobrescu, soţul ei.

“Joi, 6 februarie 3013

Iris, Cluj

Cedez la tot ca să nu-ţi amintesc. Păstrez tot ca încă să-ţi amintească. Înainte să începi să citeşti, te avertizez că e mult, e plictisitor, dar nu te vei opri din citit nicio secundă, pentru că te priveşte şi poate te răneşte. Absurd ! Normal că te răneşte… Te rog să treci cu vederea absenţa mea, dar vei înţelege de ce am ales să plec fără să-ţi spun măcar un cuvânt după ce vei citi cele scrise de mine. 

Când ne-am cunoscut noi, eu aveam nevoie de alinare sufletească, iar tu doreai alinare sufletească. Şi mai absurd este că ne-am cunoscut dintr-o prostie, o coincidenţă a sorţii. Mai ciudate au fost conversaţiile noastre, atât de intime încă din prima zi, şi prima noastră întâlnire. Ceea ce nu pot nega este că m-am simţit bine în prezenţa ta ! În prima zi în care te-am văzut, am simţit ceva înauntrul meu, dar a fost doar o flacără stinsă de amintirea altcuiva. Alte braţe mă cuprindeau, alt parfum bărbătesc îmi inunda nările şi alţi ochi mă priveau timizi, ca mai apoi, alte buze să-mi atingă buzele crăpate şi să le simtă gustul. Ar fi trebuit să simt altceva, să mă ameţeşti. N-a fost aşa ! O perioadă bună de timp, m-am amăgit singură că tu i-ai luat locul, că amintirea lui a fost ştearsă de tine, dar vai cum m-am înşelat. 

Ştii Marius că n-am uitat niciodată atingerea lui ? Ai tu habar că atingerile tale le confundam cu ale lui ? Că doar numele lui îmi exploda în minte în timp ce tu mă acaparai ? Ironic, eu n-am putut să uit. 

Te-am minţit în tot acest timp ! Acum, nu mai are rost să te mint şi nici n-aş mai putea face asta. Am ajuns în punctul în care sunt sigură că trebuie să ştii şi tu adevărul. 

Uneori, mi se pare că noi doi ne-am împărțit tăcerile, rănile, nostalgiile, minciunili în două: la fel cum tu retrăiești trecutul, eu îndur prezentul. Prezentul meu a fost mereu unul păcătos. Ştii tu oare, Marius al meu, că el a existat în fiecare zi în viaţa mea ? Că n-am reuşit să-l exclud ? 
Eram fericită doar atunci când de pe buzele tale aluneca infidel un zâmbet acompaniat de șoapte; doar atunci când în jurul nostru, doar în jurul nostru, se făcea noapte, iar cerul era acoperit de o puzderie de note muzicale ce îmi înviau portativul amorțit din suflet și îmi deschideau ochii doar ca să-i vadă pe ai tăi cum se închideau, sub apăsarea somnului. A fost un moment în care te-am vrut doar pe tine şi te-am implorat să mă iei, să mă duci departe de această lume care mă strânge de braţe şi nu mă lasă să-mi continui viaţa. Mă ţine legată de trecut, mai mult decât pe tine. De-acum, tu vei trăi cu amintirile noastre, iar eu voi trăi acelaşi prezent mizer ca până acum.
Nu mă vei ierta niciodată: îl iubesc pe Işvan !
Prietena mea, Dania, nu-mi va ierta nici ea niciodată faptele. Şi nici nu am nevoie să mă iertaţi. Vreau să mă urâţi, amândoi !
Marius, plec cu Işvan !
Adio !”
Işvan îşi puse braţele pe umerii Gabrielei, ferindu-i părul lung şi nisipiu pe umărul stâng. Se aplecă graţios şi-i sărută gâtul subţire al iubitei lui. Gabi scăpă stilou, pătând foaia. Nu-i păsa. Se ridică ca o sirenă dintre valurile mării şi-şi proptise mâinile subţiri în jurul gâtului lui Işvan. Tânărul o apropie de el, lipindu-şi de trupul tare, simţindu-i bătile inimii. Îi simţea respiraţia mângâindu-i buzele; o gusta doar prin respiraşia ei. Închise ochii. Ii mângâie trupul firav şi mic ca o mamă ce-şi alintă copilul bolnav.
– Aștept ca un nebun să vină vara, să văd cum te întinzi la umbra brazilor din curtea casei din Cluj precum o pisică adormită, precum o pisică leneşă şi alintată. Să te privesc când lenevești dimineţile în patul nostru, de parcă timpul s-ar fi încâlcit în părul tău aânt de lung și s-a oprit ca să-ți șoptească poezii de dragoste de pe vremea prinţilor şi prinţeselor. Aștept să văd cum îmi sari în braţe să mă săruți, ori să îmi aşezi nodul strâmb al cravatei sau să îmi aranjezi părul în care te-ai jucat cu câteva minute în urmă sau să mă privești de sus, cu condescendență, cu ochii tăi mari şi albaştri, ce depășesc divin de graţios linia zâmbetului meu, chiar și în nopţile târzii în care porți tocuri înalte cât doi gnomi așezați unul pe umărul celuilalt, îmbrăcată cu rochia aceea roşie ca buzele tale, doar pentru că mie-mi place să te iau în braţe şi să te învârt sub privirile sfioase ale stelelor, fusta rochiei dansând pe lângă picioarele tale lungi şi subţiri. Aştept ca un nebun să vină vara doar pentru a te iubi în vară !
Gabi închise ochii, inima bătându-i teribil de tare. Îşi lăsă capul pe pieptul lui şi sopti atât de încet încât abia auzise ea:
– Te iubesc, Işvan !
Ora 3:49.
Gabi se ridică uşor din patul din cartierul clujean Iris, cartier în care se refugiase alături de Işvan, părăsindu-şi soţul înşelat în fiecare zi. Îl iubea pe Marius, dar ca pe un frate, ceea ce o intriga şi-i provoca greaţă. Lăsă pe măsuţa de mahon un bileţel. Luă scrisoare ascunsă în geanta de lângă oglinda din baie şi ieşi pe uşă în grabă, alergând ca o năucă pe scările casei, ieşind în stradă ca o nălucă. Părul îi flutura în vântul rece al dimineţii, umezeala din aer îngreunându-i-l. Sărută scrisoarea pentru Marius şi spuse:
– Adio, Marius Dobrescu !
Şi dădu drumul scrisorii în cutia poştală. Îşi continuă apoi goana nebună spre podul ce traversă Someşul. Scoase din buzunarul hainei revolverul lui Işvan. Şi-l proptise în dreptul inimii. Respiră adânc şi trase. Trupul îi căzu în apa rece.
Işvan se trezi imediat ce auzi uşa. Buimac, nu reuşi să-şi dea seama ce se întâmplă, dar văzu biletul de pe masă în timp ce o striga pe Gabi. Măinile-i tremurau şi citi cu vocea stinsă:
M-am pierdut şi trebuie să mă regăsesc, departe, foarte departe ! Caută-mă în apele Someşului!
Ieşi în stradă alergând. O maşină îl lovi în plin !

Prea multă lume inteligentă în România…

Cât de trist poate fi când un om are succes, iar ceilalţi imediat sar cu aşa zisele ‘critici constructive’ şi aici mă refer la Tudor Chirilă şi la proaspăta lui carte, Exerciţii de echilibru, care, se pare că are un real succes  printre cititorii români. Însă, aşa cum suntem obişnuiţi pe plaiurile mioritice, bineînţeles că se trezesc câţiva oameni, cu simţ critic foarte dezvoltat şi în adevărată măsură să comenteze asupra unui om. Adică, noi chiar suntem în măsură să-l oprim pe acest om din a scrie doar pentru că a folosit în aceaşi propoziţie cuvintele ‘tandreţe‘ şi ‘pulă‘, căci, dintre toate blogurile care au un vocabular vulgar, acest cuvânt care, nu este defel folosit de populaţia României, a stârnit un adevărat calvar în sufletul Surorilor Marx, aşa încât, preabunele doamne au decis să-l oprească pe Tudor Chirilă din a mai scrie, făcându-i cartea de tot rahatu’ pe blogul lor drăguţ. Personal, nu am nimic cu dânsele, dar mă intrigă faptul că ele sunt în măsură să cometeze munca unui om ! Nu a fost clar comentariul lui Tudor Chirilă ?

“Ca să scrii o carte de sine stătătoare ar însemna să ai ceva foarte important de spus. Cartea mea nu este un roman. Nu m-am gândit atât de serios la scris. Blogul ăsta a început dintr-o joacă şi, uşor-uşor, a căpătat o dimensiune foarte mare, fiind o perioadă în care am scris zi de zi, ca un fel de exerciţiu de jurnalism. Ideea cu blogul a fost că, la un moment dat, aş putea să scriu, să mă lansez în proză serios şi nu invers, adică nu am vrut să scriu un roman şi am scris un blog. Dar publicul a avut un mare rol, pentru că am avut confirmări de la toţi şi feedback şi nu am avut decât să scriu în continuare. Când am avut povestirea cu “Rolling Stones, Smaranda, Luca. Muzica capitalistă”, au preluat-o cei de la Jurnalul Naţional şi a avut 6.000 de vizualizări la ei pe site şi mi s-a părut extraordinar. Aşa că am continuat să scriu, să scriu şi, după cinci ani, am adunat foarte mult material, este mult material care îmi place şi m-am găsit cu cei de la Polirom, care fac asta de ani de zile şi iată-ne aici”.

Bineînţeles că, doamnele de faţă, au subliniat doar pasajele nu prea bine lucrate şi uşor ilogice, dar ce are a face asta cu cartea în sine ? Sunt sute de pagini chiar bune în această carte, dar dacă există un singur rând de prost gust, cartea deja este de căcat ! Jalnic, doamnelor ! Ar trebui să înterzicem şi cărţile Sandrei Brown de acum ? Sau trebuiau interzise acum mult timp, că doar conţin suficiente scene vulgare. Asupra acestor cărţi de ce nu comentaţi ? Desigur, doamnele au mai găsit pasaje care nu le-au plăcut şi au comentat asupra lor cu un simţ critic foarte dezinvolt, ca nişte adevăraţi critici literari, că doar fac parte din minunata lume a criticii. -> http://surorilemarx.wordpress.com/2013/04/07/cum-sa-l-oprim-din-scris-pe-tudor-chirila/

Desigur, aceste doamne nu sunt singurele care au o problemă cu primul pasaj menţionat mai sus. Şi jurnalistul Florian Bicihir are aceeaşi problemă ca doamnele Marx. -> http://www.libertatea.ro/detalii/articol/scandalos-sau-nu-tudor-chirila-cartea-sa-femeile-nevoie-protectie-tandrete-pula-442792.html

Unul dintre dreptuile oamenilor este acela de a se exprima liber ! Asta a făcut şi Tudor chirilă în cartea sa ! Omul şi-a creat un blog, aşa cum multă lume face, şi-a expus păreri, texte, etc; lumea a apreciat, omul a continuat să scrie şi într-un final, Tudor Chirilă a decis să restrângă într-o carte cele mai semnificative postări ale sale, pentru a le putea împărtăşi şi cititorilor care nu l-au descoperit online. Nimic ieşit din comun până acum şi demn de apreciat acest gest.

Recunosc, mai sunt pasaje nu foarte reuşite, dar asta nu înseamnă că tebuie să călcăm munca omului în picioare. Noi nu avem acest drept!! Sunt multe persoane care îl apreciază pe acest om şi munca sa. Şi  nu mă refer la ‘același public (destul de mare) de nefutute întristate din pricina lipsei de discernământ literar, citat din comentariile doamnelor Marx care, se pare că fac parte din aceeaşi categorie, deoarece, comentând această carte, bineînţeles că au citit-o şi dumnealor.

Doamnelor, aceasta înseamnă că trebuie să vă catalogăm ‘nefutute întristrate’ ? Că doar na, dacă în carte apare o singură dată cuvântul ‘pulă’, cartea este prost scrisă şi destinată persoanelor virgine. Aşa este ! Foarte adevărat, scumpe doamne !

Dragă noiembrie…

Image

Punct şi de la capăt

Stăteam faţă-n faţă în sala de lectură, la masa noastră, ce părea a fi în plus. Împrăştiate, fărămiţate printre lacrimi, miile de scrisori simţiseră furia noastră. Respiraţia încă ne era îngreunată de pumnii tari, invizibili, pe care ni i-am aruncat, fără resentimente, în faţă, creându-ne răni ce nu vor putea fi niciodată vindecate, răni ce sângerează şi astăzi pentru eternitatea de mâine. Cărţile de pe rafturile bibliotecii zăceau aruncate alandala prin mica încăpere; pe masă, cafeaua păta ultimele scrisori ce reuşiseră să supravieţuiască războiului, străbătând întreaga suprafaţă a mesei, ca un marş al unei regine demult uitate prin poeziile de dragoste antice, prelingându-se pe piciorul acesteia, pătând covorul vişiniu, vechi de aproape 20 de ani. Pereţii aveau şi ei semne ale necinstitei lupte. Nu clipeam. Gândurile îmi erau acaparate de el. Începusem să râd ironic şi destul de tare, deranjant chiar, dar el nu spuse nimic. Realizam că nici unul dintre noi nu avea să câştige acel război; era imposibil! Când lupţi cu tine însuţi, nu-ţi poţi folosi armele. Când laşi un om să te locuiască, singurul tău scop în viaţă devine viaţa celui care trăieşte în tine. Neghiobul. Oare el credea că putea câştiga? Dar eu? Şi mai neghioabă decât el, încâ speram că-l pot învinge, legându-l pe veci de mine. Ironia sorţii a fost să pierdem amândoi!

– Sunt puternic! începu el respirând greu şi având o privire seacă. Nu există nimic ce mă pune în genunchi. Poate sunt lucruri care mă rănesc şi, doar vechile răni încă mai pătează pansamentele albe, dar nimic nu mă pune la pământ în aşa fel încât să nu îmi mai pot vedea cerul, buzele îi tremurau involuntar, descoperindu-i slăbiciunea ce-l făcea aşa puternic. Sunt zile în care încetez să înot, continuă el, mimând puterea şi încercând să pară sigur pe sine. Atunci, îmi ţin respiraţia şi aştept. A înceta să înoţi înainte de a te îneca nu este un semn de slăbiciune, dar, câteodată, sunt conştient că trebuie să fii tare dacă vrei să plăteşti, pentru că ai nevoie de curaj; pentru a pluti, ai nevoie de încredere în curajul tău. Doar tu! Tu mă faci vulnerabil, tu faci ca toate zidurile din jurul fragilităţii mele să cadă; tu îmi cunoşti slăbiciunea pentru că tu eşti slăbiciunea mea! Se apropia de mine; respiraţia mi se accentuă, inima îmi bătea mai puternic, corpul începu să-mi tremure vizibil. Întinse mâna să mă atingă, acea atingere pe care o aşteptam, dar se opri când mâna lui aproape îmi atinse obrazul. Plecă capul şi continuă să vorbească. Nimeni nu mă face să pic! Nu pierd niciun război cu nimeni! Atunci când vine vorba de siguranţa mea… nu-şi termină fraza, dar începuse alta. Poate sunt lupte care îmi lasă zgârieturi sau răni puţin mai adânci, dar eu rămân în picioare. Doar pe tine te-am lăsat să intri în mine, să-mi explorezi sufletul, să-mi cunoşti tainele minţii, să-mi alergi prin vene, cotrobăindu-mi corpul ca un copil ce caută pe ascuns dulciurile într-un sertar ce-i fu interzis să-şi arunce cu privirea. Tu mă vindeci din interior şi, în acelaşi timp, ţii o mână plină de sare peste rănile mele. Tu mă ucizi, tu mă învii. Tu ai devenit stăpână pe mine, dar ai încetat să mai ai grijă de mine… iar acum, vii şi îmi spui că locul tău nu e lângă mine, că… Începu să plângă. Îşi muşcă buzele, îşi strânse pumnii, venele apărându-i sub piele, devenind ameninţătoare şi se întoarse încercând să se abţină. Obrajii-mi erau roşii, buzele îmi tremurau, iar pieptul se lupta să nu erupă o dată cu inima. Şiroaie de lacrimi îmi curgeau agale pe chip. Îl priveam pierdută cum tremura, întorcându-mi spatele doar pentru a nu-l vedea că suferă.

– Unde ar fi trebuit să ajungi cu discursul ăsta? îl întreb încercând să par indiferentă, însă fu o prostie din partea mea; replica fu mai dură decât mi-aş fi imaginat că putea fi.El se întoarse uimit şi parcă nevenindu-i să creadă că întrebasem aşa ceva. Mă privea furios.

– Am început să fiu expert în „A iubi pe cineva ce nu mă iubeşte!”, sincer… aş fi vrut să mă iubeşti doar! (De-ar fi ştiut că doar pe el îl iubeam, de-ar fi ştiut că viaţa mea se construise doar pentru el… Dobitocul, uitase toate astea şi acum îmi întoarcea armele! îmi spuneam în gând, privindu-l cu ură.). Pot aştepta o zi, o lună, un an, nu contează, continua el. Dacă eu ştiu în adâncul sufletului că merită. Gândeşte-te doar că oamenii se schimbă ca vântul, nu ştiu nici ei sigur când iubesc, poate nici nu ştiu că o fac pe moment, dar o simt cu adevărat mai târziu sau poate prea târziu.

– Încetează! îi spun ridicându-mă brusc şi lăsând scaunul să cadă. Încetează să mai spui ceva… lacrimile nu-mi mai permitau să vorbesc. Ştiam că trebuie să continui, însă eram prea slabă, oricât de mult aş fi vrut să cred că-s puternică, în faţa lui nu eram decât o frunză vestejită. El avea toată puterea asupra mea, el mă făcea puternică, dar privirea lui rece mă înnebunea, mă slăbea. Realizasem ce influenţă poate avea el asupra mea. Dacă mi-ar fi spus să ma sparg în mii de cioburi, m-aş fi spart. Dacă mi-ar fi spus să mă sinucid, m-aş fi sinucis. Dacă mi-ar fi spus să-l iubesc, l-aş fi iubit mai mult decât o fac deja, deşi, probabil, asta e imposibil.

– Ce vrei? ţipă el brusc. Fu prima dată când ridică tonul la mine. Mă privea regretându-şi fapta, dar nu spuse nimic. Tăcea şi mă privea insistent. Mă simţeam încolţită. Simţeam cum totul se întoarce împotriva mea şi, ştiam că doar din cauza mea se ajunsese aici. Aş fi vrut să opresc timpul în loc, nu vroiam să cunosc deznodământul. Mă înspaimânta gândul de a-l pierde. Dacă el ar fi plecat, ar fi luat totul din mine!

– Iubire! îi răspund pierdută şi furioasă.

– Caută în altă parte! îmi reproşă sec şi plecă; nu înainte de a-i vedea lacrimile curgându-i agale pe obrajii lui nebierberiţi şi tristeţea din ochi. Izbise uşa puternic. În clipa urmatoare, eram la pâmănt, ţipând şi plângand. Nu puteam pricepe ce se întâmplase. Capul îmi vâjâia. Tot ce ştiam era că, probabil, îl pierdusem pentru totdeauna.

O atmosferă apăsătoare cuprinse încăperea imediat după plecarea lui. Afurisitul! Îşi lăsase parfumul în urmă, să mă bântuie până avea să mă dispere. Inhalam acel miros ca un câine turbat şi simţeam cum mă ustură nările, iar eu mă îmbătam de el. Mă apucă un râs isteric ce dură câteva secunde, până fu spulberat de şiroaiele de lacrimi ce veneau în urma celorlalte. Absenţa lui deja începea să doară. Mă sprijineam ca un beţiv de perete şi priveam în gol. Nu vedeam şi nu auzeam nimic. Timpul s-a oprit în loc şi toate au rămas nemişcate. În faţa mea, derula încontinuu scena plecării lui. Viaţa mă punea între două scaune şi nu mă lăsa să mă ridic. Respiram greu şi-l căutam cu privirea. – Unde eşti? îl strigam cu vocea abia şoptită, aşteptând în zadar un răspuns. Plecase şi nu avea să se mai întoarcă, iar eu l-am lăsat să plece atât de uşor.. De fapt, eu nu făcusem nimic să-l opresc. Mă ridic încă buimacă, clătinandu-mă ca un bolnav tocmai trezit din anestezie. Încercam să localizez uşa şi, în momentul următor, eram afară. Întunericul mă orbea. Luna abia se zărea, fiind acoperită de nori cenuşii ce prevesteau o ploie cruntă. Încercam să-i caut paşii printre frunze, mirosul, nimic! Începusem să alerg spre nicăieri. Nu ştiam pe unde merg sau unde voi ajunge. Tot ce-mi doream era să-l gasesc.

– Unde eşti? strigam speriată, sperând să-mi răspundă. Unde eşti? Întorceam privirea în toate unghiurile posibile în fuga mea disperată. Nu putea ajunge prea departe, cu toate că nu ştiam cât timp zăcusem inconştientă în casă. Se auzi un zgomot vag în depărtare şi mă auzeam spunând: eşti acolo? Nimic. Nimeni nu răspundea. Un vânt puternic mă lovi în faţă. Mă simţeam neputincioasă. Picuri mari şi grei se izbeau în mine. N-avea să-l găsesc vreodată.

– Unde eşti?! strigam din toată puterea. Plămânii mă dureau, dar continuam să strig, să-l strig. Unde eşti?! Mă aşezasem, lângă trunchiul unui copac. Îi mângăiam scoarţa şi-mi imaginam că era el. Parcă-i simţeam parfumul, căldura. Îi auzeam inima bătându-i.

– Unde eşti… reuşesc să mai spun printre lacrimile care nu-mi dădeau pace. Mă simţeam bătută. Vântul şi ploaia mă loveau necontenit, din ce în ce mai tare. Mă cuprinse un frig teribil şi-mi simţeam corpul amorţit. Printre suspine, reuşisem să mai strig pentru ultima oară:

– Unde eşti?